AGORA Capul plecat sabia nu-l taie…

”De la partidul întreg atârnă binele țării și de la binele țării atârnă binele nostru”

Nu știu când s-au rostit prima dată vorbele din titlu, dar bănuim că pe vremea marilor imperii, acele imperii belicoase care ne-au înconjurat scumpa noastră țărișoară, privind hulpav la moșiile lăsate de înaintași drept moștenire. Atunci ne-au fost furate de imperiale Transilvania, Bucovina, Basarabia, Herța, Insula Șerpilor… Iar, în fața imperialiștilor puși pe jaf și gâlceavă, înaintașii noștri au reacționat cu spada și cu vorba înțeleaptă, cu război și cu pace. Atunci s-a cântat: ”Sărutați-vă, copiii, părinții și frații/ Și apoi să mergem la război!”.

Turcilor le-am plătit tribut, că erau mulți și aveau nevoie de bani. Rușii s-au servit singuri, au luat din Moldova ce-au poftit. Habsburgii și astăzi ne dijmuiesc pădurile rămase încă în picioare după aliații lor, maghiarii.

O descriere veridică a României înconjurată de imperiale a făcut-o Vlahuță: ”Vijelii cumplite au trecut peste români. La toate acestea am ținut piept și nu ne-am dat și aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Știe numai Dumnezeu cu ce sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut aici”.

Știați că slugărnicia lingușitoare a fost născocită de om din cele mai îndepărtate timpuri? Că obediența este o metodă de supraviețuire și câștig pentru mulți dintre noi? Vă amintiți de Ghiță Pristanda, polițaiul din ”O scrisoare pierdută”, tipul clasic, perfect, de slugă care gravita zilnic în jurul celor bogați, potentații vremii. Se gudura permanent în jurul lor, pentru un os cu carne macră, pentru leafă, că avea ”famelie mare”.

Astăzi, slugile se pot găsi în toate compartimentele societății. România n-a dus niciodată lipsă de slugi. Numărul celor care zic: ”’Trăiț!” și pocnesc din călcâie e destul de mare. Fiecare partid politic, mare sau mic, are slugile lui. Ce face partidul pentru slugi? Le dă posturi și funcții foarte bine plătite în administrație, favoruri, relații, cârdășie și oportunități pentru căpătuială. Veniți în cartierul Ciritei din municipiul Piatra Neamț, să vedeți ce vile și-au ridicat tovarășii milițieni din retribuția lunară!…

”Sluga nu are nevoie de școală și învățătură pentru a ajunge la șefie. Are nevoie de slugarnici, pentru ca partidul s-o recompenseze și să-i asigure chiverniseala. Sluga ajunsă șef e tot timpul îmbufnat și vigilent. Unii sunt slugi toată viața, până la pensie, până la moarte, până la groapă. Niciun partid nu duce lipsă de slugi. Sunt o mulțime de slugi în sindicate, magistratură, armată, universități, televiziuni sau administrație de blocuri. Pentru că se știe din bătrâni, e bine să te dai slugă cu cei puternici… în cazul de față cu partidul de guvernământ” (”Slugile sunt la putere, articol semnat de Petre Barbu, în ”Adevărul” din 16 februarie 2018).

În orice societate – capitalistă, socialistă, democratică – sluga de partid e în centrul evenimentelor. E de partea noilor stăpâni abia instalați. Se pune bine cu ei. A venit comunismul cu tancurile rusești? A ieșit cu flori în calea lor, a iubit roșu cu secera și ciocanul. S-a întors capitalismul după ”răzmerița” din 1989? S-a pus în slujba lui.

Sluga de partid n-a intrat în conflict cu nimeni, a evitat confruntările politice. A lăsat loc pentru ”bună ziua” și, culmea!, a primit-o. Poate de aceea FSN-ul a apreciat-o, a promovat-o, a pus-o director la școala din comună sau la căminul cultural.

Ce sarcini are sluga de partid? Să afișeze materialele de propagandă prin comună, să orneze secția de votare, să păzească afișele electorale, să pună față de masă roșie la prezidiu, să, să… Fleacuri!

Primii pași în asimilarea obedienței, a slugărniciei, i-am făcut încă din clasa I, când părinții i-au pus în mână lui Ionel un buchet cu cinci trandafiri roșii – sau poate trei -și l-au trimis la Doamna învățătoare. Să priceapă ce și cum. Și Doamna a înțeles că nu e bine să superi partidul, indiferent ce culoare are. Așa am început să învățăm meseria de cetățean, pentru că, până în Decembrie 1989, am fost tovarăși. Noi, românii, am învățat să fim cetățeni pe furate, pe apucate, haiducește, nu ne putem compara cu statele stabile, civilizate, cu experiență de peste un veac de exercițiu democratic. Probabil de aceea înțelegem democrația altfel. Adică deloc.

Pe 20 mai 1990, în duminica zisă ”a orbului”, pentru prima dată după 45 de ani, nemțenii și-au exercitat dreptul de vota liber. A fost bucurie mare și un entuziasm de nedescris. Am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. ”Din cele 17 milioane de cetățeni cu drept de vot, s-au prezentat la urne aproape 15 milioane, făcând ca procentul de 87% să devină un prag de neatins în deceniile ce au urmat. Această participare masivă i-a adus lui Iliescu și partidului său puterea absolută în haine democratice (87% pentru președinte și 67% pentru FSN). Opoziția politică, formată din reînființatele partide interbelice (PNL, cu 11% la prezidențiale și 8,4% la partid, și PNȚCD, cu 4,29% la prezidențiale și 2,45% la legislative) n-au reprezentat mare lucru. S-a spus atunci, ca și astăzi, când se scandează «ciuma roșie», că am rămas sub dominație comunistă. Nimic mai fals. Comunismul e cu totul altceva” (”Votul obligatoriu”, articol semnat de Florin Cântec, în ”Ziarul de Iași” din 6 februarie).

Din 1992, au fost șapte rânduri de alegeri, care au adus în cele două Camere ale Parlamentului aproximativ 2.500 de oameni de profesii diferite. Printre ei, și destui nemțeni. Te sperii cât sunt de mulți! Din această masă enormă, fac parte și oameni cinstiți și viceversa, care bagă mâna în gestiune până la genunchi. Și deputați harnici și somnoroși televizați. Câți dintre ei și-au făcut misiunea de a ne reprezenta? Câți au făcut ceva, oricât de mic, pentru județul Neamț, care i-a mandatat în Parlament cu venituri lunare de peste 5.000 de euro, plătiți din bani publici? În ce calitate întreb? De simplu cetățean, care votez din 4 în 4 ani, total neinspirat.

Toată lumea a fost complice cu comunismul într-o măsură mai mică sau mai mare, dar asta nu ne permite să nu respectăm adevărul istoric. Din decembrie ’89 până în februarie 2018, România a avut 25 de miniștri numai la Educație! Unii abia au rostit jurământul și au fost schimbați, de la prima declarație publică. Alții s-au compromis din start: Funeriu, Pricopie, Abramburica, Plop-Pop, V. Popa cel cu ”pamblica”, un regionalism din frumoasa Bucovină. Fiecare ministru și-a propus să vină cu noutăți, să organizeze școala pe baze noi, performante. Fiecare a făcut o reformă, o reformă a reformelor. Paradoxal sau nu, din fiecare reformă au lipsit elevul, studentul, profesorul. Urmarea: au scăzut dramatic interesul pentru studiu, pregătirea, competiția.

Noul ministru, Valentin Popa, are și el ”reforma lui”: la terminarea gimnaziului, media elevului să fie stabilită doar cu notele de la materiile de bază. Nu-i fain? Și nebunia reformelor continuă.

Cică o profesoară onestă, exasperată de greșelile de vorbire și de scriere ale unui elev i-a spus-o franc, în fața clasei: ”Ionică, tu ai stofă de ministru!”.

Cel mai greu nărav al lumii în care trăim este politicianismul. Oamenii aceștia, care ajung în fotolii înalte, chiar nu observă că lucrurile nu merg prea bine în țara noastră? La un secol după cele trei Uniri, instabilitatea politică și economică a patriei sare în ochi. La ei de ce nu se vede?

Prof. Dumitru RUSU