Roxana Diaconu s-a născut în urmă cu 35 de ani, la începutul lunii mai, în Botoșanii lui Iorga, aşa cum îi place să spună. A absolvit Facultatea de Istorie și modulul masteral Istoria evreilor și Ebraistică din cadrul Universității ”Al.I. Cuza” Iași. A fost, apoi, angajată ca muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț, din cadrul Complexului Muzeal Județean Neamț, în urmă cu 7 ani. Mai bine de jumătate din timpul petrecut la muzeu l-a dedicat slujirii lui Ion Creangă, implicându-se în manifestările dedicate memoriei scriitorului, în îndrumarea vizitatorilor, dar și în activitățile curente de conservare și întreținere.
”N-aș fi bănuit niciodată că voi ajunge să lipesc cu lut prispele lui Ion Creangă! Îmi place enorm munca în muzeu, dar, cu siguranță, cea mai frumoasă meserie rămâne cea de mamă. Mă mândresc cu o domnișoară de 9 ani, Sara. Ea este cel mai bun copil pe care și l-ar putea cineva dori vreodată”, mărturiseşte Roxana. Soţul, Vasile Diaconu, este şi el muzeograf, la Muzeul de Istorie şi Etnografie, precum şi un arheolog talentat.
* ”Astăzi, familia îşi pierde substanţa., fiecare vrea să trăiască doar pentru sine”
– La deschiderea oficială a manifestărilor dedicate Zilelor Creangă aţi spus un lucru interesant şi, în aceeaşi măsură, destul de grav. În timp ce mulţi copii japonezi ştiu unde era ascuns iedul cel mic din ”Capra cu trei iezi”, mulţi copii români nu ştiu. Care ar fi explicaţia? E de vină şcoala, familia sau, pur şi simplu, copiii de azi au alte preocupări?
Sunt convinsă că mulți profesori sau părinți nu vor fi în asentimentul meu și vor spune că, totuși, copiii îl citesc pe Creangă. Da, poate îl citesc, dar îl și înțeleg, pot afirma că îl cunosc? Avem tendința, uneori supărătoare, de a ne rupe de trecut, de a-l ascunde. Pare jenant că, la un moment dat, neamul acesta a mers desculț prin glod. Unii au conștientizat importanța trecutului, l-au studiat, l-au acceptat, au învățat esențialul din el și, poate de aceea, au evoluat . Astăzi, familia își pierde substanța, fiecare vrea să trăiască doar pentru sine. Cine să mai citească copiilor ”Capra cu trei iezi”? Cei mai mulți dintre copii sunt crescuți în ideea că totul trebuie să fie facil, să nu depună niciun efort și că totul este doar la un clik distanță. Când vom fi cu toții dispuși la mai multă jertfă de sine, probabil că înțelegerea și aprecierea lui Creangă vor veni de la sine.
– De ce muzeograf şi nu altă profesie?
Muzeul nu a fost primul meu loc de muncă, dar cu siguranță este cel care mi se potrivește cel mai bine.
– Aţi fost implicată în multe ediţii Zilele Ion Creangă. Cât sunt ele de eficiente, în aşa fel încât copiii de astăzi să fie atraşi de opera lui Creangă?
Pe plan local, în fiecare an, la ”Zilele Ion Creangă”, Complexul Muzeal Județean Neamț l-a comemorat pe scriitor, organizând manifestări la care au participat în egală măsură școlile din oraș și din împrejurimi, dar și specialiști care, prin intermediul simpozioanelor și al expozițiilor temporare, au reușit să-l readucă pe scriitor în atenția publicului vizitator. Asta putem face noi, ca instituție muzeală, însă nu doar de noi depinde în ce măsură ajung copiii și publicul larg să-l cunoască pe Nică.
* ”De la Creangă, înveţi o gramatică română fantastică!”
– Daţi-mi trei motive pentru ca un elev să citească opera lui Creangă?
Din punctul meu de vedere, ar fi o mulțime de motive ca un elev să-l citească pe Creangă, de zeci de ori, însă cele mai importante cred eu că ar fi că îi învață o gramatică română fantastică! Îi învață să se joace și, dacă își doresc asta, îi poate învăța traiul simplu, real.
– Cum v-aţi cunoscut soţul şi când?
Până la un punct, eu și Lică avem aceleași studii, cunoscându-ne și căutându-ne din priviri încă din prima săptămână din anul I. În afară de o legătură sufletească fantastică, între noi a crescut și o prietenie aparte, care ne-a făcut, de-a lungul timpului, să trecem peste multe praguri, fiind mereu umbra celuilalt. Suntem împreună de 16 ani. Vom vedea ce ne rezervă timpul.
– Ce alte pasiuni aveţi? Sau mai aveţi timp liber pentru aşa ceva?
Muzeograf cu timp liber? Eu n-am auzit să existe așa ceva!
– Care a fost cea mai inspirată, dar şi cea mai neinspirată întrebare din partea turiştilor în legătură cu Ion Creangă?
De multe ori, vizitatorii pun întrebări care nu au legătură cu opera. Cei mai mulți nu știu că Ion Creangă are urmași și încă ce urmași! Scriitorul a fost bunicul lui Horia Creangă – părintele cubismului în arhitectura românească. Ultimul Creangă direct din țară este doamna Mihaela Mihăescu Creangă, din București. Urmașii domniei sale, însumând trei generații, locuiesc de zeci de ani în California. Pe mine, personal, mă bucură întrebările legate de modul cum se desfășura viața oamenilor pe vremuri – viața reală, nu aceea idealizată de poeți. Întrebările neinspirate nu merită nici măcar pomenite, unele depășind cu mult limita decenței. În ultimii ani, am constatat că decența se diluează cu repeziciune.
– Ce nu nu aţi fost niciodată întrebată şi aţi dori să vă întrebe un vizitator legat de Creangă?
Expunerea mea despre Creangă niciodată nu sună la fel. Poate și din dorința de a acoperi, în măsura priceperii, toate aspectele care ar putea interesa un vizitator. Și-apoi, dacă nu întreabă ei, îi întreb eu și povestea devine din ce în ce mai frumoasă.
* ”Au fost turişti care au revenit la Casa Creangă de cinci ori, doar pentru a-mi asculta poveştile”
– În ce an au fost cei mai mulţi vizitatori la casa lui Creangă?
Sinceră să fiu, mie întotdeauna mi s-au părut mulți, mai ales în lunile iunie, iulie și august. Uneori, epuizant de mulți! Statisticile oficiale pot confirma acest lucru. M-a bucurat și m-a onorat faptul că foarte mulți au revenit și de patr-cinci ori, doar pentru a-mi asculta poveștile, aducându-i în vizită și pe alții.
– Povestiţi-mi o întâmplare din copilăria dvs., asemănătoare cu cea din copilăria lui Creangă?
Am fost un copil liniștit, care a crescut cu un unchi cu 9 ani mai mare, care mi-a fost de multe ori mai mult de-atât, cu bunice care coceau turte bune pe plită, cu brațe de flori de vară culese de pe dealurile satului în care am crescut și tot eu am fost copilul care petrecea tăcut toți oamenii din sat pe ultimul drum. Singura obrăznicie de care eram în stare era, de fapt, o provocare a unchiului meu – să găsesc puținul zahăr care se dădea raționalizat și pe care bunica-l ascundea cu măiestrie – poate nu cu suficientă măiestrie.
– Să facem un exerciţiu de imaginație. Dacă aţi sta faţă în faţă cu Ion Creangă, ce l-aţi întreba?
La asta m-am gândit și eu adesea. La un moment dat, m-am întrebat cine l-a făcut să afirme ”Știu că-s prost, dar când mă uit în jurul meu, prind curaj”!
Ciprian Traian STURZU
FOTOGALERIE
