Paradoxul fotbalului feminin: Fetele joacă, dar nu sunt fane fotbal

Fotbalul feminin este, în mod cert, un fenomen care este în plină ascensiune. Atât la nivel internațional, dar mai cu seamă la nivelul României. Dacă în România, în urmă cu cinci ani, erau mai puțin de 200 de jucătoare de fotbal legitimate, acum sunt peste 2.000. În urmă cu cinci ani, în România existau 8 echipe de fotbal feminin, organizate într-o singură serie în competiție. Acum sunt 28 de echipe, organizate pe trei niveluri.

Adelin Tălmăcel a absolvit facultatea de educație fizică și sport, secția fotbal, în 2004. Până la echipa de fotbal feminin, nu a antrenat, deși și-a dorit. Din 2013, de când s-a decis pentru fotbalul feminin, a preconizat că trebuie să se pregătească în plus și și-a continuat studiile, și-a luat licența B de antrenor de fotbal. Deși președinte de club, acționar, antrenor, Adelin Tălmăcel își câștigă pâinea de la catedra de Educație fizică și sport, pe care o ocupă la Colegiul Tehnic ”Miron Costin”. Spune că antrenoratul, în formula pe care a adoptat-o el, este ca un hobby. ”Și, ca în orice hobby, trebuie să mai și investești; nu-mi cumpăr pușcă sau undițe, dar susțin clubul”.

Profesorul Tălmăcel are șansa unei familii care îl înțelege și îl susține. Soția, dr. Maria Tălmăcel, șeful Centrului Primiri Urgențe din spitalul romașcan (detalii aici), dar și cei trei copii, își organizează puținul timp liber în funcție de antrenamentele și meciurile pe care le are Adelin. Iar asta se întâmplă pentru că familia a înțeles că Adelin vrea să facă mai mult decât o echipă de fete care să joace fotbal, că vrea să și educe, vrea să formeze caractere și personalități în echipele lui și să creeze un profil de jucătoare care să atingă un anumit nivel de performanță și, de ce nu?, măcar una din elevele lui de acum să ajungă în reprezentativa națională.

Echipa de fotbal feminin ”Vulpițele galbene” aparține unei asociații private, Asociația Club Sportiv ”Vulpițele galbene”. Galbene pentru că, la data constituirii clubului, exista un singur echipament de joc, de culoarea asta.

”Vulpițele” sunt, în prezent, pe locul I în Liga a III-a de fotbal feminin: 7 meciuri câștigate, cu 7.42 de goluri marcate și doar 3 primite. Echipa se află pe o poziție de promovare în Liga a II-a, dar profesorul Tălmăcel nu-și dorește să promoveze. Din lipsa de stabilitate a lotului – acum sunt 23 de fete, dar la vară unele vor pleca la facultate – și din lipsa resurselor financiare.

– Dle profesor, ce face, efectiv, Federația Română de Fotbal pentru fotbalul feminin?

Strategia Federației Române de Fotbal pentru următoarea perioadă este să crească și calitativ fotbalul feminin, iar pentru asta se investește mult, în primul rând, în pregătirea antrenorilor. Dacă, până mai ieri, aproape oricine – mai ales dacă era profesor de sport – putea antrena o echipă de fete, acum federația pune problema antrenorilor cu licențe și chiar a unor antrenori specializați în fotbalul feminin. Pe aceeași linie, a investițiilor, se înscrie și recentul stagiu de pregătire al antrenorilor echipelor de fotbal feminin efectuat în Turcia, acolo unde se pregătea și naționala de fotbal feminin.

– Dar fotbalul feminin nu a apărut după 1990…

Nu, a fost o perioadă când au apărut multe echipe feminine, mai ales pe lângă fabrici. Erau echipele întreprinderilor respective, care le susțineau din toate punctele de vedere. Nu am prins perioada aceea, nu sunt, deci, un nostalgic, dar un sistem de afiliere ca atunci m-ar ajuta pe mine acum. Și iată de ce: două din jucătoarele mele lucrează într-o mare firmă din Roman și nu pot veni la antrenamente decât sâmbăta sau în săptămânile când lucrează în schimbul III. Am încercat să am o discuție, în perspectiva unei colaborări, cu directorul firmei, în ideea să găsim împreună o posibilitate să le lase pe cele două jucătoare, pentru două ore, marțea și joia, să vină la antrenamente, dar, în afara formalului ”Ne gândim și vă sunăm noi”, nu am mai avut vreun feedback. Iar în perspectivă, adică din vară, în fabrica aceea cred se vor mai angaja câteva dintre jucătoarele mele… De aceea spun, acel sistem, care te sprijinea măcar la nivelul acela de a lăsa jucătorii să participe la toate antrenamentele, mi-ar fi de mare folos. Dar… noi privim spre occident și lucrurile trebuie să meargă, din anumite puncte de vedere, ca acolo… Din păcate, este în detrimentul performanței sportive.

– Nu neapărat un fost mare jucător poate deveni și un bun antrenor, nu-i așa? Exemple avem cu duiumul. Ce trebuie să aibă în plus un fost jucător ca să fie și antrenor?

Degeaba ai informația, dacă nu știi să o și transmiți, asta e esența. Noi, cei care suntem profesori, stăm bine la capitolul acesta, fiindcă, o dată, am învățat în facultate asta, apoi, ca profesor, lucrezi cu elevii și deții tehnica transmiterii informației. Mai greu este pentru cei care au fost doar fotbaliști și atât. Chiar dacă au fost mari fotbaliști. Ei știu cum să facă, ce să facă, dar nu știu cum să comunice acestea. La mine știți cum e? Fiecare antrenament eu mi-l pregătesc, nu mă duc la antrenament și mă gândesc atunci ”ce naiba să le dau să facă?”. Îl pregătesc, cu o zi înainte, cu pixul în mână. Nu inventez eu roata, preiau ce au făcut alții, mari și buni, și adaptez. Mai mult decât atât, le comunic, cu o seară înainte, jucătoarelor ce vom face a doua zi la antrenament, pe grupul echipei. Pun inclusiv imagini, așa încât ele știu, cu o seară înainte, cum se va desfășura antrenamentul de a doua zi, până în amănunt: exerciții, timpi, probe, teste, bareme… Fetele mele au o problemă: ele nu se uită la meciuri de fotbal. E poate un paradox: ele sunt practicante, dar nu sunt fane fotbal. Și cele foarte puține care se uită la un joc de fotbal, dincolo că nu au răbdare și privesc doar câteva minute, privesc ca la un film. Nu se uită cu ochii celei care face și ea ce vede pe ecran…

* În timpul săptămânii, antrenamentul ”Vulpițelor galbene” decurge cam așa: profesorul Tălmăcel trece cu microbuzul, pe la ora 14, pe la toate liceele unde învață jucătoarele, le ”culege” și le aduce la terenul de antrenament sau la sală, după caz. La 14.15, fetele trebuie să fie ”în ghete”, fiindcă, la 15.30, antrenamentul se încheie, pentru că multe fotbaliste sunt din comunele din jurul Romanului și, la ora aceea, au cel mai convenabil autobuz pentru a ajunge acasă. Sâmbăta este ceva mai relaxat, după pregătirea fizică și după joc, are loc și un antrenament tactic, în vestiar: direcții, sistem de joc, sarcini individuale…

– Dle profesor, un fost antrenor al echipei feminine de handbal de la CSM Roman, spunea că fetele, dacă nu au reușite, au o foarte mare cădere psihică și sunt foarte greu de readus în joc. Așa este și în fotbal cu fetele?

Da, se întâmplă și la noi, drept pentru care eu am angajat un psiholog pentru echipă. Eu nu sunt adeptul principiului că eu, ca antrenor, le știu și le pot pe toate. Nu, n-aș putea să lucrez și cu senioarele și cu junioarele și cu portarii… Ei, am adus la echipă antrenor pentru portari, antrenor pentru junioare, preparator fizic și sunt foarte mulțumit de munca acestora, dar sunt mulțumit deopotrivă și de implicarea psihologului, care rezolvă toate problemele de relaționare – fiindcă între fete apar conflicte, este inerent -, de motivație și alte chestiuni care apar într-o echipă.

– Echipa din ce ”trăiește”?

Eu declar sincer că nu sunt un bun președinte de club, fiindcă nu știu să aduc bani la echipă. Am făcut anul trecut un proiect pentru o finanțare nerambursabilă de la primărie și am cumpărat echipamente din banii aceia. În rest… nimic. Bine, am și o astfel de fire… eu, dacă mă refuză cineva căruia i-am cerut ajutorul, nu numai că, dacă mă dă afară pe ușă, eu nu intru pe geam, ci nu mai trec niciodată pe acolo… Dar, dacă aș avea cum să le motivez, cât de puțin, financiar, ar veni mai multe fete. Primim o mică subvenție de la federație. De exemplu, în anul calendaristic 2017, am primit aproape 24.000 de lei – 9.000 de lei finanțarea nerambursabilă de la primăria Roman, iar 15.000 de lei subvenția de la federație. Dar, la orice meci, sunt și alte cheltuieli: baremele de arbitraj, Ambulanța, Pompierii… Știți cum am jucat la București? Am sprijinul total al Colegiului Tehnic ”Miron Costin” și am cazat fetele în cămin. La 4 dimineața, le-am dat deștptarea, am plecat, am ajuns la București pe la 10, la 11 fetele au intrat pe teren, au câștigat cu scorul de 7 la 1, iar după meci ne-am urcat în microbuze și am venit acasă. Am ajuns seara, iar a doua zi fetele s-au dus la școală.

– De jucat, când aveți meciuri acasă, pe ce teren jucați?

Pe terenul stadionului ”Moldova”, pentru care, e drept, nu plătim nimic și mulțumim pentru aceasta Consiliului local Roman. Pentru antrenamente, folosim, tot cu titlu gratuit, un teren al Institutului Franciscan.

– E mai greu de lucrat cu fetele?

Nu. Ele, odată ce au ”prins microbul”, sunt foarte serioase. Eu n-aș mai lucra cu băieți. Și să vă dau un singur exemplu: ”problemele” lor lunare. Se întâmplă, uneori, în timpul jocului să vină… Se duc la pauză și se schimbă și intră în teren. Se țin de burtă de durere, dar intră în teren. S-au format în așa fel, sunt atât de puternice încât joacă în orice condiții. Când îmi spun că-și iau șorturile acasă, e limpede de ce…

– Eu nu mă împac cu ideea că fetele, în fotbal, sunt în categoria senioare de la vârsta de 14 ani…

Știți de ce? Fiindcă, dacă ar fi să fie senioare de la 18 ani, nu am mai avea cu cine face fotbal. Și la clubul meu am fete la categoria junioare Under 15, de la 10 la 15 ani, și am peste 14 ani, care sunt senioare. Anul acela, între 14 și 15 ani, care face diferența dintre categorii, e lăsat special la feminin, ca fetele să poată juca și la junioare și la senioare. Fapt care nu este permis la masculin.

– Meciurile de fotbal feminin se desfășoară…

… ca și la masculin. După același regulament, tot două reprize a câte 45 de minute, același teren, legitimații, cu vize medicale, cu vize de la federație, foaie de arbitraj, arbitri, asistență medicală, tot, tot… Singura diferență este că, la feminin, sunt permise 5 înlocuiri de jucătoare, nu doar 3, ca la băieți. (Dan AILINCĂI)

GALERIE FOTO