TRADIȚII Sâmbăta Ursului

În paralel cu calendarul fix, în această perioadă a Postului Paștelui, se observă și alte sărbători dedicate animalelor sălbatice. De Miezul Păresimilor, de exemplu, sunt ecouri din vechime ale unei zile a șarpelui. Astfel, cu o săptămână înainte de Moșii de Florii, străbunicii noștri serbau Ziua Ursului.

Se spunea că, în sâmbăta de dinaintea Blagoveșteniei, urșii se puiesc. Fiecare trebuia să primească un țigan cu ursul și-l juca, crezând că așa e bine pentru sănătatea animalelor și, în special, a boilor și vacilor, ca ”să nu mai zacă de boale”.

Mai era obiceiul tot atunci ca oamenii pe care-i durea mijlocul să se culce cu fața la pământ, lungiți, și-i călca ursul pe corp, crezând că se vor face sănătoși. ”Această călcare se plătea celui cu ursul prin mălai și gologani”, scria etnologul Theodor Speranția.

Dacă vreuna dintre femei nu ținea sărbătoarea, altele îi spuneau că se uită oamenii la ea ca la urs.

Se făceau și se dădeau de pomană plăcinte de bostan, tot de frica ursului.

* Superstiții de Ziua ursului

Această zi se respecta ”pentru a crește copiii sănătoși și grași ca ursul”.

Femeile țineau Sâmbăta Ursului ca să nu fie atacate în timpul verii, când umblă prin codri după zmeură, afini, mure și altele. În această zi, nici nu se vorbea de urs prin unele sate, de frica lui. Femeile nu se spălau pe păr, crezând că le mănâncă ursul. Nu coseau, nu lipeau, nu făceau nicio lucrare care face zgârieturi, căci, de la caz la caz, lupul mănâncă vitele.

”Oricine îndrăznește să lucreze, nu-i scapă vită sau copil nemâncat de urs”, spuneau unii din bătrânii de altădată. Mai spuneau că ursul va strica bucatele celor ce nu îi țineau ziua.

Când cineva greșește, de face ceva în Ziua Ursului, mai avea o șansă de scăpare. Seara, ”lega lanul pe coș cu un nod, ca tot așa gura ursului să stea legată și să nu-i strice vreo vită”, scria etnologul Theodor Speranția.

Și stuparii aveau propriile credințe de Ziua ursului. Ei țineau și chiar serbau ziua, pentru ca urșii să nu facă stricăciuni stupilor cu albine.

Femeile bătrâne și cunoscătoare umblau toată ziua pe dealuri, văi și prin păduri, spre a săpa buruieni de leacuri, care, numai dacă sunt săpate în această sâmbătă, au leac. Dând peste buruiana de leac, se făceau câteva cruci și mătănii, îi săpau rădăcina, iar în loc puneau o bucățică de pâine și turnau câteva picături de vin, apoi dădeau țărâna la loc. ”Numai făcând astfel”, spuneau ele nepoatelor, ”buruiana e cu leac”.