Andrei Grancea: ”Pompierii reprezintă singura armă care nu ucide”

Născut în anul revoluţiei, pe 22 iunie 1989, Andrei Grancea este acum comandantul Detaşamentului de pompieri Piatra Neamţ. Unul dintre cei mai tineri şefi pe care i-a avut structura, convins că se poate face treabă fără să existe o atmosferă tensionată şi fără să aplice cuiva vreo sancţiune. Din vara anului trecut, de când deţine funcţia, a ridicat glasul de vreo trei ori, dar nu pentru a se impune, ci pentru că vorbeau ceilalţi şi nu se putea face auzit. Este adeptul acţiunilor şi al discuţiilor constructive, are un umor firesc, spontan şi elegant şi mărturiseşte că experienţa care l-a format ca militar n-a fost nici liceul MAI şi nici primul incendiu pe care l-a stins, ci funcţia de purtător de cuvânt. Atunci a învăţat că tot ce spune trebuie să fie adevărat, legal şi să stea în picioare la orice oră.

”Indiferent ce am avut de făcut, fie că răsădeam roșii, că pășteam vacile sau că trebuia să scriu o lucrare la facultate, nu am vrut să ajung la stadiul de a sta cineva cu ochii pe mine sau de a mă împinge de la spate. Am un talent de a-mi acorda bile negre, cu generozitate, dacă nu fac ceva ce-am promis. Dar fac lucrurile firesc, nu crispat. Şi la serviciu îmi place să fie o atmosferă relaxată. Nu aş suporta dacă aş vedea pe cineva că dă cu ochii de mine şi fuge”.

O parte din copilăria lui, trăită în lunca Prutului, în comuna Berezeni din Vaslui, a fost responsabil cu aprovizonarea cu apă. Avea un căruţ în care încăpeau două bidoane de 60 de litri, pe care le umplea şi le căra acasă. Iarna, însă, nu putea folosi căruţul şi singura variantă era ”coghiliţa” – clasica bucată de lemn curbat pe care o aşeza pe umeri ca să care găleţile. Nimeni nu-i spunea cobiliţă, aşa că şi acum foloseşte acelaşi cuvânt pe care l-a învăţat de pe vremea când nici nu bănuia că apa va deveni una dintre preocupările sale profesionale. Dar nu cărată cu ”coghiliţa”, ci cu autospeciala de intervenţie.

* ”Profesoara de matematică mi-a spus că aș fi un polițist bun”

Cu tatăl din Vaslui și mama din Bacău, Andrei Grancea s-a născut la Miercurea Ciuc, unde ambii părinți lucrau la mină, mama fiind absolventă a școlii de flotație (procedeul prin care se scot minereurile din zăcământ). Este cel mai mare dintre cei trei copii și singurul băiat. Mihaela, sora mai mică cu doi ani, este stabilită în Italia de când a terminat liceul, iar Mirabela este acum în clasa a XII-a și vrea să dea examen de admitere la Academia de Poliție.

După ce-a învățat doar primele două clase la școala din Bălan, Andrei s-a mutat, cu întreaga familie, la Berezeni, unde a îmbinat, până în clasa a VIII-a, învățatul cu treburile gospodărești. Singurele care i-au făcut probleme au fost gâștele, cam nerăbdătoare de felul lor, de multe ori întâmplându-se să dispară din luncă tocmai când băieții încingeau un fotbal. La școală era serios și pasionat de matematică, iar în clasa a VIII-a, după un concurs la care participaseră elevii din vreo 4 comune, ”Matematica – prietena noastră”, profesoara i-a spus că ar fi un polițist bun și l-a îndemnat să se înscrie la Liceul MAI ”Neagoe Basarab” din Buzău. A făcut parte din penultima promoție, liceul desființându-se ulterior. Programul de studiu individual, acele câteva ore după-amiaza, când trebuia să fie în clasă, dar nimeni nu se uita ce anume studiază, a fost refugiul lui în lectură. A citit tot ”ce nu trebuia”, după cum spune acum, profitând de faptul că biblioteca școlii era deschisă până la ora 20. În topul preferințelor, a fost Sven Hassel – pachet complet. Nu și-a făcut niciodată temele la matematică, pentru că mereu lucra din culegeri probleme mai grele decât cele din manual și nu a copiat de nicăieri niciun comentariu la limba și literatura română, pentru că mereu și-a dorit să fie original și să scrie ce gândește el. Liceul a devenit astfel, dincolo de locul în care se făcea prezența de 12 ori în 24 de ore și programul era respectat la secundă, o experiență care a contribuit, în mare măsură, la construirea lui profesională. Din punct de vedere personal, însă, a rămas timid și retras.

* Drumul de la ”coghiliţă” la autospecială

”Obligația noastră, după absolvire, era să mergem la instituțiile de învățământ MAI, însă eu nu m-am înțeles cu istoria, deci nu puteam să mă duc la Academia de Poliţie. În clasa a XII-a, colegul meu de bancă a venit cu ideea să dăm examen la pompieri. După o săptămână, au venit la școală cei de la poliție, de la poliția de frontieră și de la aviație, să facă orientare profesională. Singurii care ne-au chemat la ei au fost pompierii. Am vizitat detașamentul, am văzut tehnica și am reținut două chestiuni. Era un maior scund, rotunjor, cu mustață, care avea emoții când ne vorbea, îi tremura glasul și mi-a plăcut asta. Și al doilea aspect a fost că ne-a spus: pompierii reprezintă singura armă care nu ucide. Atunci m-am hotărât. Și am învățat într-un semestru toată fizica de-a XI-a și de-a XII-a, pentru că noi, fiind la profilul științe sociale, n-am mai făcut fizică în ultimii doi ani de liceu. La admitere am luat 10 și la matematică, și la fizică”.

Facultatea de pompieri s-a dovedit destul de complicată. Era mult de învățat, multe cursuri tehnice – comportarea la foc a materialelor, teoria arderii – plus cunoașterea tehnicii de intervenție și programul militar pe deasupra.

”M-au ajutat foarte mult colegii să învăţ tot la fiecare examen, pentru că mă rugau să le explic ce ei nu înţelegeau”.

După ce-a absolvit facultatea, Andrei Grancea a fost repartizat la Bistriţa. Ţine minte şi acum prima intervenţie, care a fost pe 18 ianuarie 2013, la un incendiu izbucnit din cauza coşului de fum. Ca să facă economie de cărămizi, proprietarul casei a construit coşul încastrând, practic, o grindă din lemn în interior. Bineînţeles că, după un timp, s-a aprins. A ars tot podul. Asta l-a făcut să se gândească la cât pierde omul când are impresia că a câştigat.

Experienţa în localizare şi stingere a fost completată cu provocarea de a stabili cauza unui incendiu, pornind de la amprentă – urma pe care o lasă focul iniţial şi stabilind apoi cele 4 puncte: zona probabilă, sursa probabilă, primul material care a ars şi împrejurarea determinantă. După un an şi-o lună de Bistriţa, timp în care a petrecut multe ore în tren, ca să vină din când în când acasă – familia se mutase, între timp, la Bacău -, şi-a dat seama că îi este dor de Moldova şi a venit la ISU Neamţ. Iar ca purtător de cuvânt şi-a dat seamă că-i lipsesc intervenţiile, mai ales când mergea la câte un incendiu, dar trebuia să stea pe margine, să facă poze şi apoi comunicate.

În 2016, a ”fugit” la Huşi, ca adjunct al Secţiei de pompieri, dar s-a întors când a îndeplinit condiţiile pentru a se înscrie la concursul pentru şefia Detaşamentului Piatra Neamţ. Îi trebuia experienţă de 2 ani la intervenţie, iar el avea exact 2 ani şi 4 zile. Motivul cel mai important pentru care s-a întors la Piatra Neamţ este Alexandra, care i-a devenit soţie la începutul lunii martie a acestui an.

* ”Dacă ai şti ce te aşteaptă, te-ai putea opune”

Ca orice militar care îşi asumă misiunea, cu toate aspectele şi riscurile ei, locotenentul Andrei Grancea nu se teme. Focul nu-l sperie, pentru că ştie cum trebuie abordat, dar niciodată nu încalcă vreo regulă.

”Filosofia e simplă: dacă nu sunt întrunite condiţiile de siguranţă, nimeni nu intră în foc! Oamenii sunt pe primul loc. Consider că este un aspect pozitiv faptul că au început să înţeleagă şi cetăţenii cum se intervine. Am avut recent un incendiu la Săvineşti şi un vecin ne-a spus să mergem la garaj, că acolo e butelia. Iar la intervenţii nu se mai face acel cor cu îndemnuri: dă cu apă unde e focul mai mare! A devenit evident şi pentru ei că degeaba dai unde e mare şi cel «mic» de alături se tot extinde. Frică nu mi-a fost niciodată. Farmecul vieţii este imprevizibilitatea. Dacă ai şti ce te aşteaptă, te-ai putea opune”.

Odată cu schimbarea statutului la nivelul ”om însurat”, viaţa lui Andrei Grancea nu s-a schimbat foarte mult, dar s-a îmbogăţit. Se trezeşte tot la 6 dimineaţa, aşa cum s-a obişnuit din liceul militar, indiferent de zi, până şi în concediu. Urmează cafeaua şi ţigara de rigoare şi abia pe urmă e pregătit pentru o nouă zi. Din bogăţia vieţii cu Alexandra fac parte proiectele imediate, simple, dar importante: măcat o carte citită şi o piesă de teatru văzută în fiecare lună. Sau un film bun.

”Am văzut «Un pas în urma serafimilor». Ce mi-a plăcut! Mi-am propus să văd și celălalt film făcut în Neamţ. Nu-mi amintesc cum se cheamă. Alexandra e cu titlurile. În rest, sunt pasionat de şah. Şi-mi mai place să mă duc la casa bunicii, în Deleni, satul unde s-a mutat familia mea, în judeţul Bacău. Este o zonă de munte, care mi-a rămas la suflet. În satul acela, la fiecare intersecţie, este câte o cruce. Eu mă aşez lângă una mare, albă, din piatră. Mai vorbesc cu vreun om, mai stau pe o prispă de casă… Stau câte 4-5 ore şi mă simt încărcat cu energie, pentru că locul acela este diferit de orice alt loc”.

Cristina MIRCEA