Direcţia Silvică Neamţ, împreună cu cele din Suceava, Timiş, Arad şi Bacău, a primit, pe 1 mai, un nou certificat FSC®, valabil 5 ani, dovada unei exploatări raţionale a pădurilor. Dincolo de reclamaţiile care apar în jurul exploataţiilor forestier, şi de fotografiile pe care unii necunoscători le fac, dar nu întreabă pe nimeni şi trag concluzii, pădurile din Neamţ prezintă, de ani buni, garanţia unei exploatări care le asigură continuitatea. În fiecare an, vin în control experţi din organismele internaţionale, care verifică, prin sondaj, cam 60-70 din cei 210 indicatori obligatorii şi, dacă se impune, iau măsuri. Până acum, Direcţia Silvică Neamţ nu şi-a pierdut niciodată certificatul şi nici nu l-a avut suspendat temporar. Despre ce presupune certificarea, am discutat cu inginerul Lucian Cozma, omul care se ocupă, la nivel de detaliu, cu respectarea condiţiilor impuse prin certificare.
– Ce înseamnă, la modul concret, un certificat FSC® şi cum funcţionează un administrator de pădure care prezintă o astfel de garanţie, faţă de altul care nu a obţinut-o?
Ca istoric, în România, noţiunea de certificare în domeniul forestier a apărut prima dată în anul 2000, în cadrul unui proiect pilot, finanţat de Banca Mondială şi Guvernul României, în care unul din obiective era şi experimentarea unui standard. Au fost atunci două ocoale silvice vizate şi certificate, Văratec şi Târgu Neamţ, care erau în cadrul Parcului Natural Vânători Neamţ. Este proiectul prin care, practic, s-au înfiinţat primele trei administraţii de parcuri naturale din România: Retezat, Piatra Craiului şi Vânători Neamţ. Certificarea este un standard care a apărut dictat de piaţa vestică: produsele finite care ajung pe piaţă trebuie să provină dintr-o pădure care n-a fost exploatată până la distrugere. Certificarea nu arată că lemnul este de calitate superioară faţă de lemnul din pădurea de alături, ci faptul că provine dintr-o zonă care este gospodărită corespunzător. O pădure este prost exploatată atunci când se taie peste posibilitatea ei de regenerare, când amenajamentele silvice sunt împinse dincolo de limita legii sau când se taie în afara amenajamentului, ceea ce devine ilegal. Dacă ar fi să sintetizăm, certificarea înseamnă situarea la intersecţia dintre 3 elemente: mediu, social şi economic. Noi introducem în documentaţia de licitaţie toate elementele de vecinătăţi cu comunităţile, protecţia surselor de apă, protecţia drumurilor, încheierea de înţelegeri cu proprietarii terenurilor peste care se scoate masa lemnoasă. Am inclus, de asemenea, în caietele de sarcini la licitaţie, la fiecare partidă, coloane cu observaţii, în care sunt trecute toate elementele de mediu. Important este ca agentul economic sau cine vine la licitaţie să ştie de la început în ce se bagă. De aspectul social ţin consultările publice, pe care noi le facem, pe bune, în fiecare primăvară, la sediul fiecărui ocol, cu reprezentanţi ai primăriilor şi cu agenţii economici, Se discută, nu întotdeauna pe un ton prietenos, lucruri care generează nişte soluţii. În ultimii 4-5 ani, consultările chiar au fost foarte productive. Şi, tot pe partea de social, este libertatea de colectare a fructelor de pădure şi a ciupercilor. Noi, până acum, am reglementat accesul industrial al firmelor care vin să culeagă, dar nu am pus restricţii cetăţenilor, pentru consumul propriu. Standardele de certificare sunt nişte standarde vestice adaptate pentru România, au specificităţile lor şi, de multe ori, sunt greu de adaptat la realitatea noastră. Din păcate, nu avem încă un strandard naţional aprobat. E în lucru de vreo 15 ani, iar de 5-6 ani se află într-un proces de consultare publică. S-au acceptat comentarii şi modificări de la primul individ până la ultimul ONG şi a ajuns mai stufos decât standardul european.
– Înţeleg că ne trebuie un standard specific pentru România, dar cu ce diferim atât de mult faţă de vest, de-şi dă lumea cu părerea, în atâtea direcţii, de 6 ani de zile?
Vă dau trei exemple în care standardul european adaptat pentru România era în opoziţie cu legislaţie noastră. Unul se referă la folosirea substanţelor chimice, noi folosind unele – pesticide în general -, care se află pe lista celor interzise prin standardul european.
Al doilea exemplu este legat de arborii morţi. În standard, există o menţiune care spune că, în urma exploatării, se vor lăsa 4-5 arbori scorburoşi la hectar, pentru a fi gazda insectelor şi a păsărilor, în general a microfaunei, ceea ce, în România, contravine cu regulile de protecţia muncii, pentru că arborii care au 4-5 metri şi-s uscaţi pe picior sunt primii extraşi. Noi a trebuit să adaptăm arborii morţi la arbori valoroşi pentru biodiversitate, adică cei care se lasă pe picior trebuie să fie cu scorburi, coronament sau fructe, dar să fie măcar jumătate sănătoşi.
Un alt exemplu este al benzilor situate de-a lungul apelor. Cei de la Apele Române ne impun să scoatem tot ce este căzut sau răsturnat, exact pentru a preveni fenomenele de blocaj în caz de inundaţie, pe când standardul spune că trebuie să existe o bandă de protecţie pe marginea fiecărei ape, în care să nu se intervină deloc. În general, lucrurile stabilite prin standard sunt bune şi folositoare şi nu avem o problemă în a le respecta. Probleme semnalate punctual există peste tot în lume, dar, la noi, în afară de fenomenele care au fost la Dămuc şi Grinţieş, în păduri particulare, nu am avut decât cazuri izolate de încălcări ale legii.
– În ultima vreme, însă, a apărut un curent extrem împotriva exploatării pădurii, deşi omul are nevoie de mobilă, de celuloză şi de lemn, în general, în multe domenii economice.
Există acei conservaţionişti extremi, care pledează pentru non-intervenţie. Mi se pare egoist din partea cuiva să spună că lasă generaţiilor viitoare o pădure prin neintervenţie, pentru că, peste două-trei generaţii, vor fi nişte copaci morţi. Dincolo de faptul că o astfel de pădure nu are nicio valoare economică, ea nu-şi mai îndeplineşte funcţiile. Pădurile virgine sunt în regulă pe anumite suprafeţe reprezentative, dar nu peste tot. Pentru că pădurile virgine şi cvasivirgine îşi pot îndeplini funcţiile în lipsa omului. Ori dispărem noi şi natura se autoreglează, ori, dacă încercăm să coexistăm cu natura, o facem într-un stil de continuitate. Un arbore căzut şi lăsat acolo nu permite regenerarea. Iese noul arbore prin crăpături, numai dacă reuşeşte. Funcţia de protecţie a solului sau chiar şi cele de hrană, dacă vorbim de faună, nu pot fi asigurate de o pădure foarte îmbătrânită. Non-intervenţia se pretează numai dacă noi, oamenii, am fi într-o parte a planetei şi natura în cealaltă parte.
– Totuşi, coexistăm, deci trebuie găsit punctul de echilibru, iar certificarea FSC® contribuie la stabilirea acestui echilibru. E impusă?
Certificarea este un proces voluntar, nu e stipulată de vreun regulament sau de vreo lege, nu e obligatorie, e un standard de calitate pe care noi ni-l asumăm. Noi licităm internaţional şi organismul de certificare, care este acum la Bristol, în Marea Britanie, deleagă anual specialişti care vin şi fac vizite de monitorizare, să vadă dacă ne păstrăm linia pe care ne-am asumat-o la început. Şi noi ne-o păstrăm de 16 ani. Noi – judeţul Neamţul. În restul ţării, sunt zone care şi-au pierdut certificatul. Noi îl avem continuu. În acest an, Regia Naţională a Pădurilor a procedat înţelept, în sensul că a făcut licitaţia pe 6 grupuri distincte de direcţii silvice, certificatul nostru fiind în acelaşi grup cu Suceava, Timiş, Arad şi Bacău, judeţe din zone diferite ale ţării, dar, în general, cu acelaşi nivel de responsabilitate. Certificatele sunt pe regula echipelor de fotbal: greşeşte unul, plătesc toţi. Noi am protestat uneori, pentru că, la un moment dat, am fost într-un grup cu vreo 17-18 direcţii silvice, printre care şi unele mai dezorganizate, şi de multe ori am plătit oalele sparte de alţii. Neamţul este în prima linie clar, aşa a fost întotdeauna, aici a apărut prima dată certificarea, la Văratec şi la Târgu Neamţ.
– Dincolo de garanţia pe care o oferă un certificat, aduce şi alte beneficii?
Este, în primul rând, încă un instrument cu care ne putem forţa să respectam regulilor naţionale. De exemplu, eu am o problemă cu protecţia muncii. Mă afectează când văd că sunt foarte mulţi care nu înţeleg că protecţia muncii înseamnă elementul lucrativ – omul. Agenţii economici sunt predominanţi în exploatare şi, atunci, la ei se întâmplă cele mai multe accidente la pădure, dar certificarea vine şi zice: ”Voi, de la Romsilva, n-aţi făcut nimic în sensul ăsta?” Dar eu n-am dreptul să verific, competenţa este a ITM. Şi, atunci, începând de la caietele de sarcini până la controalele în exploatare, am mers până acolo încât muncitorul care intră în pădure trebuie să semneze şi să ia act de reguli. Intri în curtea mea, respecţi regulile mele! Adică ai cască, bocanci, vizieră, tot ce trebuie. Altfel, e condiţie de reziliere. Am avut cazuri când, după un control în exploatare, am chemat ITM-ul sau i-am dat afară din parchet.
Un alt aspect foarte important al certificării este accesul pe piaţă. Sistemul FSC® – Forest Stewardship Council® – este o marcă înregistrată şi are un desen mic, un arbore stilizat, care apare de pe pachetele de ţigări până la cutiile de lapte, pe tot ce implică celuloză, hârtie, lemn, creioane, hârtie igienică, mobilier. Cel care vrea să valorifice superior, pe piaţa vestică, are foarte mari şanse să nu găsească deloc contracte, dacă nu are certificat FSC®. Piaţa europeană de foarte multe ori cere şi, dacă nu ai certificare, nu poţi decât să te duci pe piaţa arabă sau în alte părţi, dar cheltuielile de transport cresc destul de mult.
Cristina MIRCEA
