În România, istoria zilelor libere a început în anul 1867, când, la inițiativa primului ministru Lascăr Catargiu, se acorda pentru prima dată, prin lege, repausul duminical. Contestată încă de atunci de o serie de voci mai mult sau mai puțin proeminente – inclusiv de I.L. Caragiale -, această lege a fost modificată abia în 1925, când li s-a acordat românilor dreptul la repaus de sărbătorile legale: ”Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale” obliga patronii să dea 11 zile libere pentru sărbătorile legale.
Ca fapt divers, 1 ianuarie era declarată zi liberă națională în Franța încă din anul 1810.
În Calendarul popular, s-au inventariat cam 130 de zile, ”ținute” de popor prin nelucrare. Nu sunt incluse duminicile de peste an, zilele de marți și joi post-pascale și nici vinerile din Postul Paștelui.
Astăzi, mai pot fi numărate peste 50 de zile, cărora li se adaugă și cele 52 de duminici din an, ceea ce duce la aproximativ 110 zile de nelucrare. Nu toate aceste zile de repaus mai sunt respectate, mai ales că majoritatea reprezintă sărbători religioase sau fac parte dintre sărbătorile populare.
Astfel, erau ”ținute” următoarele zile: marile sărbători ale calendarului bisericesc legate de Nașterea (25-27 decembrie), Moartea și Învierea lui Iisus (Paștele – 3 zile), Botezul Domnului (6 ianuarie), Rusaliile (3 zile), Sfânta Maria (15 august și 8 septembrie), Sfântul Ioan Botezătorul (7 și 24 iunie), Sfântul Vasile (1 ianuarie), Sfântul Gheorghe (23 aprilie), Sfinții Petru și Pavel (29 iunie), Sfântul Dumitru (26 octombrie), Sfântul Andrei (30 noiembrie), Sfântul Nicolae (6 decembrie), precum și alte sărbători, ca Sfântul Petru de Iarnă (16 ianuarie), Sfântul Trifon sau Trif-Nebunul (1 februarie), Stretenia sau Ziua Ursului (2 februarie), Filipii de iarnă (3-10 februarie), Dragobetele (24 februarie), Sfânta Eudochia sau Ziua Dochiei (1 martie), Sfântul Teofil sau Sân Toader (prima sâmbătă din Postul Paștelui), Sfântul Alexie sau Bojiile (17 martie), Bunavestire (25 martie), Soborul Arhanghelului Gavril (26 martie), Sâmbăta lui Lazăr (ultima din Postul Paștelui), Săptămâna Luminată sau a Tămăduirii (prima săptămână post-pascală), Duminica Tomii sau Paștele Blajinilor (prima duminică după Paște), Sfântul Prooroc Isaia (9 mai), Sfântul Gherman (12 mai), Todorusele (la mijlocul perioadei dintre Paște și Rusalii), Sfântul Iuda (19 iunie), Sânzienele sau Drăgaica (24 iunie), Sfântul Procopie (8 iulie), Sfântul Prooroc Ilie (20 iulie), Sfântul Foca (23 iulie), Sfântul Pantelimon (27 iulie), Ziua Ursului (1 august), Schimbarea la Față (5 august), Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie).
Conform obiceiurilor și tradițiilor, omul din popor aștepta recompensa divinității, prin obținerea unor roade bogate, care să anuleze astfel pierderea unor zile de muncă, pentru că, încălcând rânduiala, ar fi putut atrage răzbunarea vreunui sfânt sau duh rău.
Astăzi, tradițiile strămoșești au evoluat, ținând pasul cu vremurile – a se citi partidele. Vrei, nu vrei, dacă ești la stat, primești o liberă, pe care, apoi, o recuperezi într-o zi nelucrătoare. Prin unele școli – că și aici rânduielile sunt diferite de la sat la oraș și de la oraș la capitală -, copiii tăi primesc absențe în ziua liberă ”recuperată”.
Dacă nu mergi să cheltuiești voucherul de vacanță, la care ți s-a luat impozit mai înainte de a-l primi, încalci rânduiala de partid și, cu siguranță, ți-ai atras răzbunarea vreunui birocrat politizat.
Dacă, acum vreo sută de ani, în Calendarul popular erau 130 de zile nelucrătoare, astăzi, în calendarul asistaților social, există vreo 360, iar în calendarul ”aleșilor” vreo 400. Date fiind diferențele de fus orar România – Thailanda – Hawaii – etc.
Acest material trebuia să apară pe 1 mai, de Ziua muncii, dar atunci am primit o liberă și expira voucherul de vacanță!
