Col. Ioan Nițică: ”Poate cineva să șteargă cu buretele umilirea publică pe care eu am suferit-o?”

– interviu cu șeful ISU Neamț –

După un an de când a fost trimis în judecată de Parchetul Militar Iași, colonelul Ioan Nițică a fost achitat, de două instanțe militare, și și-a recăpătat funcția de inspector șef al ISU Neamț. Putea să se fi terminat și altfel. Tocmai de aceea au fost numeroase voci care spuneau că opțiunea cea mai bună ar fi fost pensionarea. Colonelul Nițică a preferat, însă, să rămână în sistem – chiar dacă a lucrat la București, având statutul de pus la dispoziția șefului IGSU – și să lupte. S-a întors la Piatra Neamț sub scut și a răspuns la câteva întrebări.

– Dacă ar fi să rezumați toată experiența asta, care a fost, totuși, de niște luni, cum ați descrie-o?

Cu tot cu partea de urmărire penală, a durat un an și 4 luni aproape. Pentru mine, perioada asta a fost grea. Dacă aș fi ales să ies la pensie, aș fi rămas acasă și poate suferința mamei mele ar fi fost mai mică. A fost o decizie extrem de grea pentru mine. Ideea de a merge până la capăt, prin proces, prin toate procedurile judiciare, pentru a arăta că sunt nevinovat, a fost extrem de grea. Nici acum nu știu dacă am procedat corect. Nu știu dacă, într-o oarecare măsură, onoarea și demnitatea mi-au fost restaurate, ca să mă exprim așa plastic, nu știu dacă acest beneficiu personal compensează suferința mamei mele.

– O variantă convenabilă nu exista?

Nu aveam nicio altă variantă. Ca să rămân acasă trebuia să ies la pensie și să merg cu procesul mai departe și să planeze toată viața asupra mea această idee, că eu am săvârșit fapte penale. Și mi-a fost foarte, foarte greu, dar nu știu dacă am procedat corect față de mama. Față de mine, contează mai puțin. Mi-ar fi fost mai ușor dacă mă pensionam, dar n-aș fi suportat ideea că nu m-am bătut pentru dreptate.

– A meritat?

Nu știu dacă a meritat. M-am întors, mi-am făcut curat în birou, dar, după două, zile am plecat la sesiunea de pregătire cu inspectorii șefi. Când am revenit de acolo, la ora 19, am ajuns la Piatra Neamț din București, iar la 19.30 am plecat cu doamna prefect pe teren. Atunci mi-am dat seama cât mi-au lipsit colegii și cât mi-a lipsit ceea ce făceam și, de asta, neștiind că ne aflăm în prezența unui ziarist, când m-a întrebat d-na prefect cum mă simt, am spus ”Ca un câine care a scăpat din lanț”. Pentru simplul motiv că, dacă un câine are o zonă de păzit, își face treaba, nu calcă pe straturi și nici nu rupe gardul și nu roade pantofi; în momentul când l-ai legat într-o altă curte, cu lanțul, câinele respectiv suferă și, atunci când se duce înapoi în curtea lui, unde era obișnuit, se simte bine. Ăsta a fost sensul expresiei cu câinele scăpat din lanț, adică am revenit în zona în care îmi exercitam atribuțiile.

* ”Inculpat este un termen care doare foarte, foarte tare”

– Dar la București câtă vreme ați stat?

De pe data de 26 iunie 2017 până pe data de 21 iunie 2018, ziua în care am fostr repus în funcție conform legii. Am ajuns să cunosc foarte bine traseul Piatra Neamț – București, am făcut peste 40.000 de kilometri într-un an de zile. Cu excepția a două săptămâni, când am avut de lucru, am venit în fiecare săptămână să mai fac câte ceva pe acasă, s-o mai ajut pe mama, să mai fac cumpărături… Eram deja pe pilot automat, am ajuns să știu și gropile de pe traseu.

– Și, ca atribuții, v-ați ocupat de ceva cu totul diferit față de ce făceați aici? A fost un efort de adaptare?

La IGSU, eram, prin fişa de atribuţii, un fel de consultant al inspectorului general, pe diverse probleme, și am lucrat foarte mult la legislaţie, la ordine de ministru, proiecte de hotărâri de guvern, la concepţii de acţiune, dar şi la alte documente la care a fost utilă experienţa mea. Ceream să mi se dea de lucru, pentru că, dacă nu aş fi avut nişte proiecte de realizat, nu ştiu cât mi-ar fi fost de comod, din punct de vedere psihic. Dar, având mult de lucru, am trecut mai uşor peste abordările, diferite de a mea, în ceea ce priveşte legea penală.

– Bănuiesc că, până acum, nici n-ați avut foarte multe tangenţe cu legea penală şi cu procedurile.

Am mai fost acuzat de abuz în serviciu, pentru că am indexat o pensie de întreţinere pentru urmaş şi m-am trimis singur la Parchetul Militar. Din documente, aparent nu era în atribuţiile mele, am stat 6 luni până am luat decizia, dar am aplicat legea. Şi Parchetul a clasat cauza. În rest, am mai fost ca martor, dar nu ca inculpat. Inculpat înseamnă acuzat şi este un termen care doare foarte, foarte tare. În morala noastră, binele absolut e Dumnezeu, iar răul absolut e necuratul. Tot ce se întâmplă în plaja asta, dintre rău şi bine, este uman. Oricât de rău ar fi un anumit lucru, este imposibil să n-aibă şi o parte de bine.

– Care a fost partea de bine a experienţei prin care aţi trecut?

Eu, fiind tot timpul foarte critic cu propria-mi persoană, am zis să mă verific dacă mai are rost să stau pe funcţia de inspector şef. Şi, în anul 2011, m-am dus la cursul de management strategic, am dat concurs cu cei mult mai tineri decât mine şi am tras concluzia că încă pot să fiu inspector şef, raportat la standardele mele. Acum, fiind un an de zile la IGSU, am tras o concluzie pozitivă în ceea ce mă priveşte: nu sunt încă ”expirat”. Și un alt aspect pozitiv este că am cunoscut oameni cu care am relaţionat foarte bine în privinţa managementului şi gestionării situaţiilor de urgenţă. Am fost uimit și extraordinar de emoționat când, după ce-am fost repus pe funcţie, am primit un feedback de la colegii mult mai tineri din IGSU, pe data de 29 iunie.

– V-a fost frică? Procesul se putea termina și altfel…

Eu sunt militar, mi-am riscat de zeci de ori viaţa pentru a-mi îndeplini misiunile. Eu eram pregătit pentru orice variantă. Toată lumea, într-un stat civilizat, trebuie să se supună justiţiei. Nimeni nu este mai presus de lege.

* ”Nu mă joc cu profesia mea!”

– Credeţi că v-a vrut cineva funcţia şi, de fapt, aceasta a fost miza întregului mecanism din spatele a ceea ce s-a întâmplat?

Ce cred eu şi nu pot proba, nu spun. Este incorect.

– Din afară, nu ştiu dinăuntru cum se vede, asta pare o variantă posibilă.

Eu am bănuieli, ca orice muritor. Dar nu mă sperii. Eu ştiu când mi-a fost frică foarte tare, dar n-avea nicio legătură cu justiţia. Aşa cum am fost trimis în judecată fără nicio probă împotriva mea, puteam să fiu şi condamnat. Eram împăcat şi cu varianta asta. Până la urmă, adevărul iese la iveală. Eu nu cedez în faţa ilegalităţilor sub nicio formă. Cu orice risc! Eu am depus un jurământ militar şi vreau să mi-l onorez. Nu mă joc cu profesia mea! Ce exemplu aş putea fi pentru subordonaţii mei dacă aş ceda, dacă aş fugi? Poate am făcut o greşeală la începutul anchetei, pentru că, dacă m-aş fi ascuns după subordonaţi, nu eram în situaţia asta. Dar ideea de a mă ascunde după subordonaţi nu intră în discuţie, îmi repugnă, nu pot să accept aşa ceva! Puteam să fac lucrul ăsta, dar ar fi fost imoral şi ar fi fost nedemn din partea mea, în calitatea pe care o aveam şi o am acum, de inspector şef, de comandă a unei unităţi militare. Puteam s-o dau cotită foarte simplu, dar n-am vrut. Nici n-am crezut că se ajunge în situaţia asta, dar, chiar dacă ştiam, tot la fel procedam, pentru că n-aş fi avut puterea să procedez altfel.

– Este o datorie a comandanţilor să crească alţi comandanţi. Anul acesta, cât v-aţi uitat din afară la ISU Neamţ, aţi avut sentimentul că v-aţi îndeplinit această datorie sau mai aveţi de muncit?

Şi fiind mai departe, când a fost cazul, mi-am spus părerea, încercând ca lucrurile să fie cât mai corect rezolvate. M-am mai enervat câteodată, dar, până la urmă, trebuie să ai puterea să nu-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala la un moment dat şi să nu afectezi actul de comandă al unui coleg de-al tău mai mic. Şi-am căutat să nu mă interferez. Să dau un sfat – da, dacă mi s-a cerut, dar n-am vrut să mă interferez, pentru că ar fi fost incorect. I-aş fi viciat actul managerial şi autoritatea. Şi am evitat să fac asta. Eu eram pus la dispoziţie şi, dacă era altcineva împuternicit, trebuia să aibă propria viziune asupra a ceea ce înseamnă managementul acestei instituţii atât de importante pentru securitatea cetăţeanului, mai ales când este ameninţată de diferite tipuri de risc.

– V-a schimbat cu ceva experienţa asta, ca om?

A fost o experienţă foarte, foarte dură în plan moral, în primul rând, dar și în planul trăirilor sufleteşti. Și m-a schimbat, pentru că orice experienţă te schimbă, oricât de mică ar fi. Însă, câtă vreme mai pot glumi cu colegii mei şi am privit lucrurile cu seninătate, sper că nu m-a afectat ca om. Şi, ca să lămurim anumite aspecte, care sunt nelămurite, din cauză că vocea nu mă ajută, eu caut să fiu senin când dau anumite ordine la unitate şi să fiu cu zâmbetul pe buze, pentru a nu stresa personalul. Eu sunt dur şi tăios doar cu cei care nu-şi îndeplinesc atribuţiile.

– Ştiţi că reuşiţi să daţi impresia unui om de o duritate extraordinară, pe care nimic nu-l poate atinge? Cineva care vă cunoaşte ar putea spune: i-o fi fost greu, dar de suferit nu cred, pentru că Niţică nu poate să sufere…

Am mai fost acuzat că sunt android, dar nu sunt. Nici nu vă daţi seama cât de mult ţin la colegii mei şi la cei cu care lucrez. Nu sunt adeptul principiului că părintele trebuie să-şi sărute copilul în somn. Copiii au nevoie de iubire, altfel nu pot fi crește liberi. Poate cel mai mare păcat al meu este că, în primă fază, până să iau măsuri, ironizez. Încerc să ţin sub control acest păcat şi nu prea reuşesc. Adică mă muşcă şarpele şi tot ironizez. Este prima mea formă de a face observaţie. Mai am mult de lucrat asupra acestei laturi a personalităţii mele, pentru că nu mă pot abţine, dar este şi aceasta o formă de a încerca să nu-l stresez pe celălalt, ci să înţeleagă că a greşit. Militarii, în principiu, au jurat să fie în slujba cetățenilor și atunci trebuie ca, înainte de a te vedea pe tine, să-i vezi pe ceilalți.

* ”Mi s-a luat un an din viață, un an în care cariera mea și munca mea au fost călcate în picioare”

– Care este cea mai importantă calitate a unui militar?

Devotamentul față de patrie. Militarul nu trebuie să-și trădeze niciodată patria. Statul a apărut în istorie din nevoia de securitate. În domeniul situațiilor de urgență, vârful de lance este ISU. Nici eu nu mi-am dat seama cât de mult îmi place. Mi-aș dori foarte mult să ajung să predau, pentru că am experiența din lumea reală. Aș putea preda managementul situațiilor de urgență unor studenți, eu am doctorat în științe militare și informații pe partea de protecție civilă și am acumulat un bagaj de cunoștințe care, cred eu, mi-ar permite să fac acest lucru.

– Aveți deja mai bine de 30 de ani de carieră. E firesc ca, ”după o viață”, să aveți așteptări din partea celor care hotărăsc în ceea ce vă privește.

Am căutat să fiu supărat doar când eram singur, în rest, am vrut să-mi păstrez tonusul, nu să umblu ca un câine plouat. Eu aștept din partea celor care trebuie să hotărască în ceea ce mă privește doar corectitudine, pentru că și eu m-am străduit să fiu corect față de subordonații mei. Corectitudine, nimic în plus! În rest, mă ajut singur. Eu sunt o ființă austeră, nu-mi trebuie multe. Dar sunt și foarte pretențios, deci e un mecanism complicat, deși se spune că bărbații sunt mecanisme simple. Pe 22 august 2018, se împlinesc 35 de ani de când sunt ofițer. Când am ajuns la ISU, mi-am spus că n-o să stau niciun minut în plus, pentru că trebuie să vină și alții. Dar mi s-a luat un an din viață. Un an în care cariera mea și munca mea au fost călcate în picioare. Doresc să recuperez acest an și am făcut raport în acest sens.

– Ce v-a lipsit cel mai mult în anul ăsta? Deși cred că a fost un cumul de lipsuri, colegii și activitatea în egală măsură.

Mi-a lipsit activitatea, mi-au lipsit colegii, aș fi vrut să fiu acasă… dar am vorbit deja despre ceea ce mi-a lipsit. Pot să vă spun ce mi-a prisosit: nedreptatea și cinismul cu care m-am confruntat. Fiecare om care este într-o funcție publică trebuie să trateze cetățeanul care intră în biroul lui ca pe Măria Sa Cetățeanul român. Și, dacă are dreptate, să-i dea dreptate, nu să-l plimbe pe drumuri. Iar, dacă nu are dreptate, să-i aplice prevederea legală. Dar când a intrat pe ușă să se uite la el ca la Măria Sa Cetățeanul român. Și nu trebuie nimeni să-și permită să-I trateze altfel pe cetățenii români în țara asta.

– V-ați simțit umilit?

Folosiți termeni foarte blânzi. E puțin spus.

– Ce formă de compensare credeți că ar putea funcționa?

Suntem într-o eră civilizată și gândurile mele negre nu se pot materializa. Nici nu ar fi uman și, în plus, ar fi în dezacord total cu profesia pe care o am. Acum mulți ani de zile, eram la o ședință de judecată, unde eu eram acuzat pentru că, în calitate de conducător al unității, luasem o decizie. Un domn avocat avea o prestație foarte bună din punct de vedere teatral și vorbea despre ”abuzurile inimaginabile săvârșite de colonelul Nițică”. Pentru o secundă, mi-am imaginat că sunt samurai și am katana la mine, dar mi-am reprimat gândul. M-a enervat extraordinar de tare pe moment, după care am căutat să râd. Katana mea a fost faptul că l-am făcut varză în instanță și am demonstrat că am avut dreptate și am procedat corect și legal. Acum nu văd niciun fel de compensație. Există cineva care să poată da timpul înapoi? Poate cineva să șteargă cu buretele suferința familiei mele? Poate cineva să șteargă cu buretele umilirea publică pe care eu am suferit-o? Mi-a fost călcată în picioare cariera militară.

Cristina MIRCEA