Regina Maria a României

Pe 18 iulie 1938, la Pelișor, Sinaia, se stingea din viață Maria, cea care a fost cea mai iubită regină a României, ”Mama Regină”, ”Mama răniților” sau ”Regina soldat”.

”Şi ne privirăm faţă în faţă, poporul meu şi eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume, căci în acel ceas, scumpii mei români nu aclamau numai o idee, o tradiţie sau un simbol, ci aclamau şi o fiinţă pe care ajunseseră s-o înţeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era străină. Era a lor”, descria Maria, în memoriile sale, momentul când a devenit Regină. Se întâmpla în 1914, când Ferdinand I a depus jurământul, devenind Rege și urmându-i astfel, unchiului său, Carol I. După jurământ, Regele a fost aclamat, apoi a fost aclamată şi Regina.

* Destinul unei regine

”Revue des deux Mondes” publica, în anul 1935, un articol cu titlul ”Regina Maria în intimitate”, scris de scriitoarea elvețiană Berthe Vulliemin. Autoarea, care a cunoscut bine România, zugrăvea cu multă măiestrie locuri și oameni din acele timpuri. Observațiile sale și convorbirile avute cu Regina Maria sunt deosebit de interesante. Câteva pasaje creionează personalitatea și biografia Reginei Maria: «Ceea ce te isbește mai întâi, când întâmpini pentru prima dată pe Regina Maria, e frumusețea ei. Înfățișarea sa, căreia i se potrivește atât de bine termenul de înfățișare de regină, statura ei înaltă (…) cât farmec, câtă grație’n felul de-a primi pe oameni, cât interes știe să arate tuturor! Aici se vădește caracterul, intervin calitățile sufletului. Nenumărate sunt gesturile, de milă sau de dragoste, la care am asistat; dar gesturi atât de spontane, atât de discret făcute încât trec aproape neobservate și totuși câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilității aproapelui, nu trădează!»

”M’am născut în Eastwell, în Kent, în 1875”, scrie Regina, în prima pagină a memoriilor sale. Tatăl ei, Alfred, duce de Edinburgh și mai târziu Duce de Saxa Coburg Gotha, al doilea fiu al Reginei Victoria, se căsătorise, în 1873, cu Maria Alexandrovna, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. În ”casa mare, cenușie, cu parcul său admirabil, cu pădurile, peluzele și orizontul său larg”, prințesa Missy, cum o alinta familia, a petrecut o copilărie fericită și fără griji, în tovărășia fratelui ei mai mare și a celor trei surori mai mici. În 1887, ducele de Edinburgh, marinar de carieră, a fost numit comandant-șef al flotei britanice în Mediterana și s-a stabilit la La Valette, împreună cu familia sa. A urmat apoi Coburg și micul castel de Rosenau, orele lungi de studiu, timpul petrecut în Rusia și în Anglia.

La 10 ianuarie 1893, tânăra prințesă s-a căsătorit cu Ferdinand de Hohenzollern, prințul moștenitor al României, nepotul Regelui Carol I și al Reginei Carmen Sylva și fiu al prințului Leopold. De la 1893 până la moartea Regelui Carol I, în 1914, a urmat viața la Curtea României, întreruptă de câteva călătorii în străinătate. În memoriile sale, Suverana povestește, cu un pitoresc din care nu lipsește melancolia, primii ani petrecuți la București, constrângerea impusă de rigiditatea austeră a ”unchiului”, lipsa de confort a palatului prea pompos, contrastul cu viața liberă din Eastwell, din Malta și chiar din Coburg.

În 1894, prințesa moștenitoare naște primul copil, un fiu, viitorul Rege Carol al II-lea. Avea să mai aibă trei fete și doi băieți: pe prințesa Elisabeta, pe principesa Maria – care, în 1922, s-a căsătorit cu Regele Alexandru al Iugoslaviei -, pe prințul Nicolae, pe principesa Ileana – ulterior, Arhiducesa Anton de Habsburg – și pe micul principe Mircea, care a murit la începutul Primului Război.

Totuși, tânăra principesă a izbutit să se obișnuiască cu noua ei patrie. Cu multă satisfacție descoperă frumusețea firii, spiritul și farmecul locuitorilor. Ea începe să se intereseze de politică și, prin operele sale sociale, se apropie de poporul căruia avea să-i dea, mai târziu, atâtea dovezi de devotament.

Între acestea, în 1912, izbucnește războiul din Balcani și, în iunie 1913, România, unindu-se cu forțele aliate ale grecilor și sârbilor, își trimite trupele în Bulgaria. Armatele înaintau aproape fără obstacol, până sub zidurile Sofiei. Scopul acestei campanii era de-a asigura României alipirea teritoriilor care înconjoară Silistra, a căror posesie îi fusese recunoscută prin conferința de la St. Petersburg (aprilie 1913). Dar, în iunie, o epidemie înspăimântătoare de holeră izbucnește în rândurile armatei române și principesa moștenitoare, călcând poruncile regelui, trece Dunărea pe un pod puțin sigur și se duce să-și dea seama de lipsurile de care suferea serviciul sanitar, ca să poată lupta împotriva flagelului. Înapoiată la Sinaia, ea obține de la ”unchiul” autorizația de-a organiza o tabără de ajutor. «Îndată se așterne pe lucru, ajutată de fiul său, prințul Carol, de surorile de caritate de la St. Vincent de Paul și de câteva alte persoane devotate. Popularitatea pe care și-a câștigat-o la acea epocă, prin devotamentul și curajul său, nu erau decât un răspuns legitim, față de sentimentul de milă care o îndemnase la această ispravă. Însă experiența aceasta, care pentru prima dată o aducea în contact direct cu poporul și îi deschidea ochii asupra calităților mari ale acestuia, trebuia, după cum spune Ea însăși mai târziu, s’o lege de el pentru totdeauna. Legătura era pecetluită».

În decembrie 1913, principesa moștenitoare face o călătorie în Germania, spre a asista la înmormântarea soacrei sale, principesa Antónia de Hohenzollern, apoi rămâne o bucată de vreme în Rusia. «După aceea, deodată, se produce atentatul de la Sarajevo; neliniștea, groaza, războiul. Ce avea să facă România, legată de Tripla Alianță printr’un tratat definitiv!? La 3 August 1914, bătrânul Rege Carol întrunește la Sinaia consiliul de Coroană. Dar, în acest ceas tragic, țara se desparte de dânsul și el rămâne singur, cu unul dintre miniștrii săi, spre a cere intrarea imediată a României în răsboi, alăuri de puterile centrale.

În ziua aceea se hotărăște păstrarea neutralității. Însă pe măsură ce evenimentele se desfășoară pe fronturile străine, tensiunea dinăuntrul țării devine mai gravă, partizanii aliaților mai numeroși. În noaptea de 9 Octombrie, bătrânul monarh, îndurerat și obosit, moare subit. Prințul Ferdinand și Principesa Maria devin suveranii țării. La 27 August 1916, cedând în sfârșit presiunii aliaților și unui curent puternic din interior, România, la rândul ei ia armele împotriva imperiilor centrale.

Victoria finală a aliaților, în 1918, dă României Transilvania, Bucovina, Banatul și Basarabia. Visul unității naționale e realizat. Aceasta nu înseamnă însă că și unitatea însăși e fapt împlinit. Opera de adaptare, de reconstrucție și de organizare care-a urmat a fost uriașă. Regina Maria n’a încetat să-l ajute pe Regele Ferdinand în această operă impresionantă, care se complica prin lupta partidelor politice. La 20 iulie 1927 Regele Ferdinand moare și dânsul».

”În vreme ce totul înflorește în jurul meu, privesc cu disperare declinul progresiv al tovarășului meu de viață și cu toată dragostea mea, toată însuflețirea mea, nu-i pot reda sănătatea, care se șubrezește zi de zi, tot mai mult, pe măsură ce boala ascunsă care-l roade ca o fiară sălbatecă înaintează în trupul acesta sărman, pe care nu-l putem scăpa… e groaznic și tragic”, scria, în mai al acelui an, Regina Maria.

Pentru a da o tușă finală portretului acestei mari regine, rămân cuvintele rostite de ea atunci când țara avea, poate, cel mai mult nevoie de cuvinte de îmbărbătare. Era în timpul Primului Război Mondial, atunci când demoralizarea armatei ajunsese la apogeu. Singură, Regina Maria mai credea în victorie și a transmis armatei cuvintele care au îmbărbătat și pe cei mai șovăitori dintre oameni: ”N’avea teamă, pământ al României! Feciorii tăi se vor întoarce și-ți vor sfărâma lanțurile. Aceasta e solia pe care ei ți’o trimit cu vocile renăscute ale primăverii. Nu vor șovăi, nu vor tremura în fața sforțării ce-și așteaptă împlinirea”.

SURSA: De ieri și de azi