Din credințele românilor: La coborâtu’ oilor

Fii informat cu Google News

Adauga-ne ca sursă preferată de știri

”La Sântă Mărie Mare

Cobor oile la vale,

La Sântă Mărie Mică

Nu mai rămâne nimică.

Rămân stâni fără stăpâni,

Strunguţă fără oiţă

Şi turme fără băciţe.

Cine stân-a mătura?

Vânturile de-or sufla,

Pasărea cu aripa.”

În Calendarul Pastoral, sfârşitul lunii august înseamnă părăsirea sălaşelor de la munte şi coborârea turmelor la vale. Se stinge focul ritual de la stână, se lasă în urmă viaţa sihastră a înălţimilor, austeritatea unui trai deloc uşor, poveştile aflate întotdeauna la graniţa dintre mit şi realitate. Transhumanţa a făcut ca civilizaţia pastorală să fie privită drept civilizaţie nomadă, însă, în cazul ciobanilor români, este vorba despre o deplasare ciclică şi circulară. Atât reperele temporale – coborâtul şi urcatul oilor la munte -, cât şi cele spaţiale – satul şi stâna – sunt statornice. Cu toate acestea, păstoritul transhumant de la noi a pus în mişcare imense turme de oi pe distanţe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor şi ale sării, ne-a dat ”Mioriţa”.

Ciobănia, în mod tradiţional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente culturale proprii, ritualuri specifice de iniţiere şi fortificare.

Stânele care îngăduiau vizita femeilor impuneau reguli bine definite, interzicând, de cele mai multe ori, contactul acestora cu turma, din cauză că erau considerate impure, cu influenţe nefaste asupra oilor şi păzitorilor lor.

Au existat, totuşi, dintotdeauna şi cazuri de ciobănit familial, la care luau parte şi femeile, îndeosebi în Mărginimea Sibiului şi Ţara Oltului. În schimb, pe latura sudică a munţilor, ciobanii nu aveau voie să se întâlnească cu femei până de Sântilie, când avea loc sărbătoarea numită ”Miţuitul Mieilor” (tunsul mieilor). Tot atunci, tinerii ciobani coborau în sat ca să-şi bage drăguţele în ”Hora Sântiliei”.

* Calendarul oierilor

Mari călători, vigilenţi, contemplativi, cu o viziune filosofică asupra lumii, cunoscători ai munţilor şi cerului, ai văilor şi cărărilor, ai plantelor şi oamenilor, ai leacurilor şi poveştilor, ciobanii au un timp şi un spaţiu numai al lor, un orizont necunoscut publicului larg, spre care îşi înalţă în fiecare zi privirea. Au şi un calendar, care atestă vechimea tagmei lor, primit şi păstrat din străvechime: Calendarul Pastoral. Este un calendar cu două anotimpuri: vara şi iarna. Vara pastorală începe pe 23 aprilie, la Sângiorz, atinge apogeul pe 20 iulie, de Sântilie şi lasă locul iernii pe 26 octombrie, de Sâmedru. Miezul iernii pastorale e noaptea de 15 spre 16 ianuarie, când se povesteşte că Sfântul Petru, călare pe un cal alb, împarte hrana lupilor pentru tot anul. Atunci se prăznuieşte Sânpetrul de Iarnă, cunoscut şi sub numele de Sânpetrul Lupilor.

Ciobanii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei. Şi, chiar dacă rareori ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire când turmele sunt la munte, îşi fac rugăciunile la brad.

* Bradul de spovadă

Între cioban şi brad există o legătură tainică, greu de descifrat. În anumite contexte rituale şi ceremoniale, bradul îl poate înlocui şi adăposti simbolic, îi poate deveni frate, soţie, templu.

În folclorul românesc, este cunoscut ”bradul de spovadă”, la care se roagă ciobanul atunci când nu poate coborî în sat, precum şi ”biserica de brazi”, loc cu valenţe magico-religioase, în care păstorii bătrâni oficiau logodnele sau căsătoriile ciobanilor, atunci când părinţii fetelor nu erau de acord cu nunta.

Dumitru Babu, un cioban bătrân şi înţelept din Gura Râului, spune că există ”brad bărbat” şi ”brad femeie” şi că ”din ce stai mai mult singur, te apropii de Dumnezeu”.

Dincolo de a fi o simplă ocupaţie, ciobănia la români a avut întotdeauna valenţe mistice. În mitologia românească, oile sunt considerate animale sfinte. Diavolul, deşi se poate înfăţişa în orice vieţuitoare, nu se poate întruchipa în oaie. Ciobanii sunt însoţiţi de câini – despre care se spune că le-au fost daţi de Dumnezeu, ca tovarăşi – şi de măgari, însemnaţi pe spate cu semnul crucii. Se mai crede că, atunci când e gata urda, crapă întotdeauna în semn de cruce.

* Păstorul-zeu

În literatura populară, în special în colinde, apare frecvent divinitatea-păstor, ciobanul-Moş, întemeietor de neam şi de obşte:

”Pe cel câmp verde-nflorit,

Holerunda, leru-i Doamne,

Paşte-mi o turmă de oi.

Dar la oi cine-mi şedea?

Şedea-mi Zeul Dumnezeu,

Şi-mi şedea pe-un buciumaş,

Şi-mi zicea din fluieraş…”

Se spune că fluierul a fost făcut de Dumnezeu pe când era păstor pe pământ şi avea turma Lui de oi. Tot El l-a pus sub lâna oii, pentru a-l găsi ciobanii, la vremea tunsului. Prin glasul fluierului, ciobanul vorbeşte cu turma, îşi ”stâmpără urâtul”, îmblânzeşte ielele, pe fata pădurii, alungă duhurile rele. Asemenea tuturor instrumentelor tradiţionale ale popoarelor, datorită presupusei origini divine, fluierul este purtător de valoare ritualică. Sunetul său joacă un rol esenţial în viaţa ciobanului, având puterea de a crea mitul, de a stabili contactul cu lumea văzută şi nevăzută. Şi, la fel ca sufletul ciobanului, este străbătut de glasul vântului, al singurătăţii, al dorului…

SURSA: Calendarul popular al românilor

FOTO: Adolph A. Chevallier, 1930