Toate marile religii prezintă reguli, rituri și ritualuri despre cum trebuie cinstit trupul omului, atât în timpul vieții, cât și după moarte. Din tradiția creștină, se cunosc cazuri în care oamenii foarte elevați spiritual s-au ridicat cu trupul la Cer, imediat după moarte. Fiul de Dumnezeu Iisus Hristos s-a ridicat cu trupul de-a dreapta Tatălui. Sfânta Fecioară Maria, Maica Sa, s-a ridicat cu trupul la Cer. Sfântul Apostol Ioan s-a ridicat cu trupul la Cer. Sfântul Prooroc Ilie a fost luat de un car cu foc cu trupul la Cer și la fel se spune și despre ucenicul său, Sfântul Elisei. Mai sunt cunoscuți sfinți și alți creștini care s-ar fi ridicat cu trupul la Cer, dar informațiile sunt contradictorii.
• Trupul în Hinduism
Hindușii consideră că fiecare om posedă un trup exterior și un trup interior sau imaterial. Felul în care aceste trupuri sunt descrise se aseamănă, într-o oarecare măsură, cu concepția lui Pitagora, care spunea că sufletul este învelit într-o îmbrăcăminte fină, imaterială, care, la rândul ei, este unită cu trupul fizic al omului.
• Trupul în Budism
Pentru budiști, trupul nu este nimic altceva decât un vehicul, de care omul trebuie să scape cât mai repede, dar, pentru a întrerupe șirul întrupărilor, omul trebuie să eleveze într-un timp cât mai scurt, să atingă nivelul maxim de elevare, pentru a se putea manifesta pe sine fără interfața trupească.
• Trupul în Iudaism
La baza concepției biblice despre crearea omului stă credința că el a fost creat de Dumnezeu din ”țărână”. Trupul și sufletul sau duhul de viață sunt elementele esențiale care stau la baza concepției despre om în Vechiul Testament și în tradiția iudaică de mai târziu. Omul este o unitate ființială care rezultă din unirea dintre trup și suflet.
• Trupul în Creștinism
În creștinism, concepția despre trup primește o nouă dimensiune, ca rezultat al viziunii creștine despre locul omului în univers. Potrivit învățăturii creștine, dimensiunea fizică a omului este lucrarea Mâinilor lui Dumnezeu.
Nemesius din Emesa accentua că numai în cadrul naturii materiale omul își poate realiza vocația cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, se poate mântui.
* Superstiții populare despre oase
Oasele erau întrebuințate ca oracol, armă, semn ierarhic, amuletă etc. Despre acestea, se găsesc informații în multe texte epice și lirice din folclorul românesc.
În popor, se spunea despre cuc cum că ar fi apărut din oasele unui copil ucis. Ciobanii povesteau că, îngropând sau aruncând prin iarbă oasele unei miori, apare din ele o întreagă turmă.
În ritul de acordare a numelui copiilor și tragerea în jurul casei a trei cercuri cu gheare de lup, poate fi întâlnită și prezența altor feluri de oase, cum ar fi un colț de mistreț sau pinten de cocoș, adică oasele care îndeplinesc rolul de atac sau apărare al animalelor sălbatice sau domestice.
”Femeia gravidă să păstreze un oscior din vânatul pe care îl mănâncă, pe care apoi să-l pună în apa în care va scălda copilul născut, pentru ca acestuia să nu-i apară pe trup răni asemănătoare cu acelea ale vânatului”.
Se credea că acela care poartă cu sine un os de vită plesnit va fi ferit de uneltirile oamenilor dușmănoși.
Prin unele părți, ca să trăiască mult, cei care locuiau într-o gospodărie își puneau un ciolan într-un par al gardului. Se credea că osul de la pieptul găinii (iadeșul), rupt în două de două persoane, indica pe cel care va fi îngropat de cel căruia i-a rămas între degete ”hârlețul” osului. Despre iadeș, mai e o superstiție din Teleorman, unde se credea că ruperea acestui os ajută la testarea longevității la tinerii căsătoriți și la frații gemeni. Cel a cărui parte este mai scurtă la rupere va trăi mai puțin.
* Credințe străvechi de utilizare a moaștelor
Există o legendă, dar și colinde care prezintă podul de oase de bour peste care trecea Ștefan cel Mare, cu ostașii lui. Există și o tradiție a învierii din oase, conform căreia ciobănașul oferă o mioară ca ospăț pentru doi musafiri, care spun unui copil să adune oasele și să le ducă la rădăcina unui copac; a doua zi mioara revine, dar acum are lâna de aur.
Unii dintre Sfinții Părinți Creștini au înviat persoane care erau de mult timp ”oale și ulcele”. Amintim doar de miracolele învierii realizate de Sfântul Die (19 iulie) și de Sfânta Muceniță Hristina (24 decembrie).
La construirea bisericilor, înainte de a se așeza sfânta masă în altar, sub ea se pune un oscior de moaște, pentru a întări temelia acesteia, gest simbolic similar cu acela al construirii caselor noi. De altfel, obligativitatea de a îngropa moaște la temelia bisericilor este reglementată și în canoanele Bisericii Creștine Ortodoxe Române: ”Să nu fie sfințită nicio biserică fără astfel de moaște”. Prin unele zone, moaștele au fost înlocuite cu jertfirea unui animal sau pasăre, ceea ce face legătura obiceiurilor aferente construirii edificiilor de cult cu cele practicate la construirea caselor și acareturilor. O reîntoarcere în sălbăticie din ignoranță, prostie sau apărută pentru a desacraliza Biserica?
* Tradiții creștine despre rămășițele omului
În general, românii își deshumau morții după 3 ani (copiii), după 5 ani (tinerii) și după 7 ani (adulții), caz în care se făcea slujbă ca la înmormântare. Din noiembrie 2016, s-a interzis deshumarea înainte de 7 ani de la deces.
Să ne reamintim cum cinsteau străbunicii noștri ultimele rămășițe.
În ultima sâmbătă de dinainte de împlinirea sorocului de 7 ani, osemintele erau dezgropate, erau spălate într-o copaie cu apă curată, până devenea albe, după care erau spălate cu 2-3 litri de vin. Apoi se puneau într-un sac din pânză albă, în ordinea următoare: la fund oasele picioarelor, la mijloc oasele trunchiului și deasupra craniul. În tot acest timp, se bocea. Apoi sacul era dus la biserică și pus în pronaos, sub icoana Maicii Domnului, iar preotul îl pomenea pe mort și, a doua zi, la Liturghie, sacul era mutat în naos, unde mortul era prohodit.
Dacă mortul nu era putrezit după perioada menționată mai sus, se punea deasupra trupului o pânză albă, se puneau patru lumânări la colțuri, era chemat preotul și era prohodit acolo; se credea că nu a putrezit pentru că a fost blestemat sau afurisit de cineva în timpul vieții. Sau era dezgropat de mai multe ori, i se citea de dezlegare și i se făceau praznice.
* Priveghiul de altădată
Aproape pe tot cuprinsul țării, priveghiul era privit și trăit ca un prilej de nespusă bucurie și veselie. Această stare era argumentată de faptul că, prin moarte, omul a scăpat de toate necazurile vieții pământene. Toată noaptea era petrecută cu glume care stârneau râsul, totul neavând nimic din caracterul unei ceremonii funeste și funebre.
Unul dintre jocurile preferate la priveghi era ”se mişcă mortul”. Mortul era legat de mâini și de picioare cu sfori. Cum unul, bine ascuns, manevra sforile, când nu se aștepta nimeni, mortul îşi ridica o mână, un picior sau se ridica aproape în şezut. Toți cei prezenți se speriau de neimaginat, în râsetul și veselia autorilor. Abia dimineața, la răsăritul soarelui, și apoi seara, la asfințitul lui, se jelea mortul.
Veselia mai era stârnită în nopțile de priveghi, rememorând în mod deosebit momente hazlii din viața defunctului, la care înșiși povestitorii au participat, au fost martori sau pe care le-au auzit de la alții.
Unii dintre bătrânii de astăzi, foști contemporani cu al Doilea Război Mondial, doresc să fie înmormântați în sunet de fanfară, însoțiți de mascați și bociți ca altădată.
