Sub genericul Cultul performanţei, explicit sau implicit, nu am ezitat de-a lungul anilor să promovăm persoane, idei, proiecte, atitudini, inclusiv dispute inteligente care contează, indiferent de apartenenţa la o şcoală de gândire, religie, sex sau partid. Mersul vremurilor şi interesul publicului cititor scârbit de modele false ne îndeamnă să dezvoltăm abordarea noastră. Pe scurt, încercăm să facem pasul de la prezentări sporadice la apariţii constante. În timp, cultul performanţei poate deveni o adevărată pecete.
În măsura posibilităţilor, acest generic este deschis şi pentru personalităţi care nu sunt din Neamţ. Mihai Daraban, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie a României, îşi găseşte un loc binemeritat în această galerie.
Perceput ca un critic al actualei guvernări, Mihai Daraban este un om tăios şi slobod la gură, savuros în egală măsură şi stăpân pe cifre şi date. Are ceva din stilul expansiv al lui Remus Borza, dar şi din răbdarea unui Gheorghe Piperea în a explica socotelile pe înţelesul publicului cu mintea acasă. Pe alte profunzimi, privind capitalismul românesc, visat cândva de nişte entuziaşti, are vorbe ca ale profesorului Mircea Coşea. În altă ordine de idei, se simte din respiraţie şi e bine că Lazăr Comănescu, un mare diplomat autentic de carieră, stă de strajă pe teme externe la Cameră. Cea de comerţ, nu alta.
Revenind la critică, a unui guvern sau mai multora, merită început direct, cu clarificarea lui Daraban: ”În orice analiză, plecăm de la realismul din teren. Încercăm să convingem guvernele României – toate care au fost, sunt şi vor fi – că, înainte de a-şi defini o politică economică, să ne convingă că sunt conştienţi de realitate. Despre cine sunt pacienţii, dacă vreţi, mediul de afaceri. Se pleacă de la aceste chestiuni care sunt susţinute cu cifrele lor, deci vorbim de cifre oficiale, cu care dânşii se joacă, le au, numai că trebuie să le analizeze. Mă feresc de interpretare, asta o lăsăm juriştilor, care tot interpretează legea, deşi ar trebui să fie clară şi fără dubii. Dacă ştii să faci o analiză, ştii să faci şi un caiet de sarcini care să nu defavorizeze capitalul românesc, pentru că lege specială nu poţi să faci. Ştiţi câţi străini joacă în România şi câţi oameni angajează? Dacă ştii aceste statistici, nu te mai legi de multinaţionale.
N-aş numi-o neapărat critică, pentru că noi nu facem politică, dar ne simţim lezaţi în inteligenţă în momentul în care aceste date nu sunt luate în considerare. Atunci luăm foc, pe bună dreptate”.
Lesne de înţeles cine-s furnizorii de materiale inflamabile. Vorbeşte Daraban: ”Haideţi să plecăm de la definiţia produsului intern brut, din manualele de economie. Sunt 5 variabile: consumul privat intern + plus consumul statului + plus investiţiile + plus export, minus import. Să ne aplecăm pe fiecare, că, vezi Doamne, dau o creştere economică şi-un PIB care a ajuns acum la 212 miliarde $, conform Băncii Mondiale, la 31 decembrie 2017. Ce-a crescut, ce-a scăzut?
Investiţii spre zero, consumul privat zic să-l lăsăm în pace, dar l-aş lega de consumul statului, care e foarte mare. Aici spun că, prin consumul statului înţeleg şi salariile bugetarilor care s-au urcat pe tavan şi au dus la creşterea ultimei variabile, a importurilor. Oamenii ce-au făcut după ce li s-au mărit salariile?… Black Friday! (În fiecare săptămână – n.a) Ne-am bucurat şi am aplaudat cum se rostogoleşte TVA-ul la vale de la marfa din import. Omul ce face c-un salariu mai mare? Îşi schimbă frigiderul sau aspiratorul. Nu mai vorbim de televizoare! Asta au făcut, asta e creşterea economică până la urmă. Nu vezi altceva din dinamică. Exporturile sunt semnificativ sub import. Vorbim de un deficit comercial de 13 miliarde de euro anul trecut, faţă de 10 miliarde în 2016. Ăştia-s bani cash. Să fim obiectivi. Dacă am mai auzit la viaţa noastră de producţie stoc, n-am auzit de import pe stoc. În România, în general, importul este prevândut. Practic, în toată aglomeraţia asta de sociologi, cred că importul este cel mai bun sondaj de opinie în rândul consumatorilor”.
Este evident că avem de-a face cu o distorsionare a datelor, c-o manipulare grosolană când se pune accentul numai pe PIB. La radio, la tv, pe on-line, numai despre PIB. Dar nu se vorbeşte în mod raţional despre veniturile bugetare şi despre calitatea vieţii. Cuvintele lui Daraban sunt simple: ”Ei au interpretat ca pe o critică la adresa guvernului, dar le-am spus să se aplece pe ce spune Eurostat. Sunt trei indicatori care suportă, fiecare în parte, o analiză specială. Suntem pe ultimul loc în UE la ce înseamnă digitalizarea administrativă. Suntem pe ultimul loc la inovare-cercetare. Suntem pe penultimul loc la productivitatea muncii. Putem trage nişte concluzii”.
Chiar am putea plânge, oare, pe inovare-cercetare, unde credeam că putem face religie pe fondul creativităţii românilor? Un brand românesc, cu valoare adăugată mare, un landmark dacă vreţi, nu există? întreabă Mihai Daraban. Primul răspuns e direct: Bitdefender. Cu valoare de religie profesională mondială. Şi preşedintele CCIR recunoaşte: ”Corect, este imbatabil, jos pălăria! E, într-adevăr, un produs cu valoare adăugată mare, cu materie primă creierul. Mi-aş dori să fie pe profilul ăsta mai multe produse româneşti”.
■ Cifre pe care derbedeii politici le ascund
– Din ce putem creşte sănătos ca ţară?
Putem, dacă vom face în aşa fel ca marfa consumată de noi să fie produsă în România. Dacă am înţelege, dar nu vrea nimeni să traducă – aici e un ”secret de stat” de mare acurateţe, ca să zic aşa, pentru că l-am verificat, nici miniştrii n-au reuşit să obţină datele cerute de noi – cifra de 75,6 miliarde euro, importurile României de anul trecut. Vrem o statistică, dacă vreţi pe brand, nu pe produse, nu vreau să ştiu câte furculiţe de import au intrat în România. Mă interesează brand-ul. Să dau alt exemplu, Samsung. Ce valoare de import de Samsung am avut în 2017, cât reprezintă din cei 75,6 miliarde? Pentru că, dacă o să vedem 2-3 miliarde în dreptul lui Samsung, diplomaţia economică românescă trebuie să se deplaseze la Seul să-i întrebe pe stimabilii CEO şi CFO şi alţi lideri din Samsung ”Ce vreţi de la viaţa noastră, ce să vă oferim ca voi să ajungeţi să produceţi la noi? Pentru că poporul român, aşa cum e el, a făcut un amor ghebos după produsele voastre”. Este o formă de atragere a capitalului străin în România, bazată pe consumul populaţiei. Aici cred că trebuie o orientare în teren. Repet, avem nevoie de cartuşe. Cartuşele sunt tot din cifrele dânşilor, dar nu înţelegem de ce atât de multe date sunt trecute la secret.
– Şi cum să nu se supere guvernanţii pe dvs.?
Se supără, dar n-am ce să le fac. Până la urmă, electoratul meu este mediul de afaceri.
– Iar miza reală este România.
Miza este România şi, dacă vreţi, bunăstarea mediului de afaceri, care, indirect, duce la bunăstarea fiecărui cetăţean.
■ Cum zboară banii, miliardele…
– Lumea-i plină de ataşaţi comerciali, de reprezentanţi de-ai noştri. Ne-am debalansat faţă de ce era tradiţional şi ca afaceri, şi ca pieţe. Ne-am dus ca înecaţii spre Uniunea Europeană.
Şi suntem, în continuare, ca înecaţii în Uniune.
– Alţii n-au emoţii, scrupule, deşi sunt în Uniune. Îşi văd de afacerile lor în Iran, de exemplu, în Africa, pe alte pieţe unde noi zburdam în mod tradiţional. Astăzi, pe unde contăm? Vă cheamă guvernanţii în deplasări?
Mai mergem. Cu actualul guvern n-am fost niciodată. Sau cel puţin cu guvernele din 2017 încoace.
Ideea este că noi încercăm un sistem complementar de diplomaţie comercială, finanţată exclusiv de societăţile comerciale care depun bilanţuri. Până la urmă, mediul de afaceri trebuie să fie cel care dictează zonele de interes. Eu ce să fac cu ataşaţii economici pe care-i are România la Podgorica, ca să nu spun Priştina, la Ljubljana ş.a.m.d.? Foarte mulţi vor să stea aproape de casă, vor să vină cu maşina acasă, vor să zboare puţin. Mai mult, suntem foarte captivi în Uniunea Europeană. Am ajuns cu Germania la 22% import-export. Ajungem la 90%? Ne transformăm în land? Până la urmă, vorbim de un 75% comerţ exterior numai cu UE. Mai sunt pe undeva la 5-6% cu ţările europene încă non-UE şi diferenţa pe restul planetei.
– Dar poate înţelege cineva că relaţiile astea comerciale nu înseamnă numai marfă. Poate ne gândim şi la resurse.
Servicii, servicii în primul rând. Implicarea firmelor noastre, care ar însemna o implicare mult mai mare decât vânzarea de produse, unde trebuie să nu uităm că suntem pe ultimul loc la inovare-cercetare. Stai şi te gândeşti, ce să mai vinzi din produse, când nu prea sunt ale noastre?
– Uitaţi, noi am fost foarte bune la construit baraje, linii electrice aeriene, staţii de transformare, diverse fabrici.
Vreţi să vă aduc aminte de perimetrul NH 112 de la Murzuk, din Libia, vândut la Repsol pe vreo 65-70 milioane de dolari şi că acel perimetru produce, de atunci, 800.000 barili pe zi calendaristică lucrătoare? Să înmulţim 800.000 doar cu 300, că orice sondă are nevoie de remont, să înmulţim cu vreo douăzeci şi ceva de ani şi să înmulţim cu barilul de petrol la ce preţ vreţi dvs. Dacă dăm filmul înapoi, ne îngrozim, ne băgăm singuri în mormânt şi închidem cripta cu mâna noastră. E pagină de istorie de prostie. Nu cred nici măcar c-a fost şpagă. Deci, pagină de prostie.
■ Defectul cu multinaţionalele
– Aţi pomenit multinaţionalele. Cred că s-a creat un mit, că angajează toţi tinerii capabili, că devin captivi bine plătiţi. Eu întreb despre ce multinaţionale vorbim? Una e să mă refer la Renault-Nissan-Mitsubishi, o afacere globală…
… Corect, eu totdeauna am spus acest lucru.
– Altceva să vorbesc de OMV.
Care-i o chestie regională, maxim regională.
– Sau despre nu ştiu ce bancă germană care s-a băgat, s-a extins.
Tot regională e.
– Care-s multinaţionalele, de fapt?
Este un concept aruncat pe piaţă, din păcate gratuit. Ştiu eu, poate în afară de ExxonMobil, care-i în Marea Neagră, în afară de Citibank, care a cam închis porţile pe aici, multinaţională în conceptul de multinaţională nu prea avem. Trebuie s-o găseşti în Americi, în Europa, Africa şi în Extremul Orient cu acelaşi brand. Noi avem foarte multe companii regionale, e o diferenţă colosală. Deutsche Bank poate fi o multinaţională, dar aici n-are decât divizie de IT.
– S-a greşit sau nu?
S-a greşit, cred. Noi am făcut o analiză şi aici. Când am sărit la jugulara actualei conduceri, în sensul de-a nu se lua de multinaţionale, le-am dat, în primul rând, statistica lor de la comerţul exterior (vezi caseta).
■ Informaţii economice strategice neconforme cu confortul Guvernului
”Noi avem 22.580 de exportatori în România, cel puţin oficial. În primii 100 exportatori care fac 51% din exportul României, sunt doar 3 firme româneşti. Sunt Compa Sibiu, Aramis de la Baia Mare şi Oltchim. Oltchim e în insolvenţă, dar e acolo ca exporturi.
Primii 500 de exportatori fac 74,5% din export. În primii 500, veţi găsi 80 de firme româneşti, din care vreo 55 private.
Primii 1.000 fac 83% din exportul României. Aici găsiţi 188 de firme româneşti, din care 176 private. Balanţa este colosal înclinată către străini.
Am mai făcut o analiză. Din cei 688.016 agenţi economici care au depus bilanţul la 17 iulie, sunt 628.650 companii cu 100% capital privat românesc şi 36.149 cu capital 100% străin.
Observaţi, este o diferenţă cam de 17 ori.
Te duci la cifra de afaceri şi vezi 132 miliarde în dreptul românilor şi 86 în dreptul străinilor. Iată că nu mai e de 17 ori!…
Profitul – pe undeva un brut de 12 miliarde românii, 5 miliarde străinii”.
■ Modelul fără model
– Am putea vorbi de un model de om de afaceri român?
Cred că aţi spus de dl Talpeş. (Florin Talpeș, CEO Bitdefender – n.a.)
– Adică îi luăm ca individualităţi şi atât, nu ca pe un tipar replicabil?
Sunt fraţii Pavăl de la Dedeman.
– Radu Timiş.
Radu Timiş de la Cris-Tim, da. E Gheorghe Bosânceanu, armator şi proprietarul Şantierului Naval Constanţa. Sunt Octavian Creţu cu Nicolae Palfi la Romaqua (îmbuteliatorul Borsec – n.a.). Au reuşit să câştige în detrimentul unei concurenţe acerbe din partea unor aşa-zise firme multinaţionale.
■ Statul care stă pe lângă stat
”Marile probleme pleacă de acolo unde statul mai este încă acţionar. Acolo sunt nişte indivizi care, de la privatizare încoace, fac umbră pământului şi sunt membri în consiliile de administraţie. Nu-i cunoaştem. Ca să afli ceva, trebuie să-i cunoşti. Noi nu-i ştim.
Am avut Daewoo Mangalia, privatizat de timpul lui nea Nicu Văcăroiu. Permanent erau cel puţin doi oameni în CA, iar această societate, de la privatizare până la vânzare, n-a fost niciodată pe plus. Omuleţii ăia, care, pe cicluri politice, s-au răvăşit prin CA, niciodată n-au venit cu un raport, să spună că se întâmplă ceva deosebit. Că li se bagă sub nas nişte cifre şi nişte contracte. De consultanţă, dacă vreţi. Astea se bagă cam în ultimul trimestru al anului, ca să-şi regleze cifrele la 31 decembrie. Unul n-a venit să spună că i se pare ceva dubios. Marile probleme-s tot de unde-i statul. Am arătat date despre ce înseamnă 100% capital privat străin şi 100% capital privat românesc”.
■ Răbdarea tinerilor şi compromisurile
– Ce spuneţi despre tinerii afacerişti aproape de-o maturitate profesională şi publică, care încep să înregistreze succese, dar fac nişte compormisuri uluitoare? Şi pe plan politic, unde se pleacă abandonând demnitatea, şi pe planul unor asocieri cu birocraţi reprezentativi din structuri făţoase care nu ştiu câte picioare au. Mai credem în ei?
Tinerii din ziua de azi, din păcate, nu au foarte multă răbdare. Eu am ajuns la 50 de ani, dar am cunoscut şi salopeta. Consecvenţa a rămas cam în aceeaşi zonă de lucru. Tinerii nu mai au răbdare, e primul lucru care le lipseşte. Al doilea lucru, cred că trebuie să se reorienteze pe un sistem educaţional performant. În inflaţia aceasta de centre universitare, unde doar pe Vârful Omu nu avem universitate, de dragul de-a face studii superioare, sub orice formă şi cu orice compromis, din păcate n-o să se ajungă la performanţă.
Tot din păcate, sistemul educaţional în România a luat-o razna, dărâmat din interior, pentru că primele universităţi particulare nu au fost făcute de economişti sau ingineri – au fost făcute de domnii profesori care activau la stat şi au făcut un boutique lângă. Uitaţi-vă inclusiv la clasa politică…
– E la bază o afacere de tipul celorlalte de la începutul anilor ’90, când orice director şmecher de întreprindere de stat avea SRL-ul lui parazit.
Perioada căpuşărilor, exact.
– Aşa au început şi universităţile particulare.
După aia, au văzut unii că prefectul şi subprefectul, scria în lege, trebuie să aibă studii superioare. Oamenii s-au adaptat. Au făcut rost de-o diplomă. Am ajuns să avem facultăţi pe la Slobozia, pe la Caracal, pe la metropola Videle.
■ Toxine, apa caldă, roata şi-un plagiat pozitiv
– Până unde se va merge cu presiunile factorul politic toxic pe mediul de afaceri sănătos?
Vedeţi, dacă după atâţia ani nu suntem în stare să tipărim un cod fiscal… Noi totdeauna am pledat pentru un plagiat pozitiv. Am zis că, indiferent despre ce vorbim – de legea parteneriatului public-privat, de educaţie, de sănătate, de absolut orice – avem acest avantaj, de-a fi membri ai Uniunii Europene. Aveam posibilitatea – şi încă o avem, dacă ne-am deştepta – să ne recunoaştem capacităţile, dacă vorbim la general, dar în special mă adresez clasei politice…
Am avut de-a lungul anilor tot fel de măscărici în Parlament. Măscărici cum erau ei, au votat legi după care noi funcţionăm acum. Au încercat, după umilele lor cunoştinţe şi umila lor pregătire profesională, să reinventeze apa caldă şi roata. Totdeauna am spus că acolo unde ai probleme să copiezi. Dacă vorbeşti de-o lege a Sănătăţii, de exemplu, cu tot ce înseamnă asigurările de sănătate, fiţi convins că există modele, necontând forma de guvernământ. Ne-am încăpăţânat în această reinventare de apă caldă şi roată şi revin la codul fiscal. Nu reuşim să-l tipărim. Anul trecut, dacă nu mă înşel, a avut vreo 250 de amendamente. Codul fiscal însuşi este o armă de diplomaţie economică.
– Face parte din oferta naţională.
Din oferta naţională. Te duci, m-aş rezuma la ţările din G20. Dacă vrei să-i atragi, trebuie să te duci să le pui masă condiţiile de existenţă şi investiţii în România.
– Plus garanţia că nu schimb codul fiscal.
Noi avem o pălărie de garanţie, că suntem membri la UE. Dar sunt ţări îndepărtate care ar avea nevoie de garanţii suplimentare. Oamenii nu sunt atât de familiarizaţi cu directivele europene aşa cum este un investitor neamţ sau francez sau italian. Australianul nu prea le are cu directivele. Atunci trebuie să-i arăţi o lege organică, a parteneriatului public-privat, în care-i spui că, dacă ai făcut o investiţie de aici până aici, 49 de ani eşti jupân. După 49 de ani, ori continui, ori o donezi statului. Astea trebuie scrise. Şi clar.
Înclin câteodată să cred că această clasă politică nu limpezeşte aceste lucruri tocmai ca să aibă permanent pârghii, butoane.
– Apropo de butoane, mie nu mi se pare normal ca un preşedinte de Cameră de Comerţ să aştepte să intre în audienţă la un preşedinte de CJ, la un prefect, la un primar, când eu văd lucrurile pe dos – ei ar trebui să stea în audienţă.
Noi am fost înfiinţaţi după Revoluţie, pentru că exista un model. De fapt, nici Ceauşescu n-a desfiinţat Camera. Mergea peste tot în lume şi era de multe ori invitat la Camerele de Comerţ ale ţărilor respective. Am fost înfiinţaţi ca şi Bursa de Valori. Am fost entităţi create din simpla motivaţie că există şi la alţii, dar, după înfiinţare, nimeni nu s-a mai uitat la noi. Nici la Cameră, nici la Bursă. Vă daţi seama, privatizarea aceea cu MEBO, cuponiada, toată privatizarea ar fi trebuit să fie pe bursă. Nu s-a făcut. Bursa este subcapitalizată şi acum, ca de la înfiinţare încoace. Că au fost unii cu pistolul cap, de-alde Transgaz, Transelectrica, să se listeze, e altă poveste. Dar nu s-a făcut pe cale naturală.
Pentru că noi, la Camerele de Comerţ, n-am corespuns ciclurilor şi dorinţelor politice, nu avem parte de această deschidere la care vă aşteptaţi dvs. Până la urmă, şi colegii mei din ţară sunt apolitici, nu ştiu să am membri de partid în sistemul cameral. Oamenii vorbesc, vorbesc cum vorbesc şi eu. Ultima dată am fost ales prin vot secret în unanimitate. Înseamnă că tot mesajul pe care l-am transmis şi-a văzut roadele. Am văzut colegii cum reacţionează după o apariţie de-a mea în mass-media. Oamenii ştiu că electoratul nostru e mediul de afaceri.
Până la urmă, am cea mai mare mulţumire când un agent economic îmi mulţumeşte pentru poziţia adoptată public. Mă încântă mai mult decât orice înjurătură a politicului.
■ Crez, prizonierat şi reputaţie
– Ce v-a trebuit să preluaţi conducerea Camerei? Puteaţi sta tihnit la malul mării, cu Camera care se ocupă şi de navigaţie, cu afacerea personală.
Până la urmă, este o luptă. Trebuie să faci ceva pentru un sistem în care ai lucrat 16 ani. Să-l duci undeva unde să conteze.
– Convingeţi-mă că nu veţi deveni prizonierul funcţiei.
Este greu să vă conving. Eu am şi o afacere privată. După absolvirea facultăţii (Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea de Maşini şi Echipamente Termice – n.a.), cred c-am avut vreo 6 luni prin Departamentul Transport Naval şi, cu acele 6 luni, s-a încheiat viaţa mea la stat. Există viaţă şi după Camera de Comerţ.
– Un prieten de excepţie care a murit, Ioan Gyuri Pascu, obişnuia să invoce vorba unui călugăr pe care vă rog să o comentaţi sau să o interpretaţi: ”Banul este cea mai bună slugă şi cel mai rău stăpân”.
…În primul rând nu-l văd pe ban slugă, îl văd pe cel care-l deţine sluga banului. Mă gândesc acum la ce-a spus Warren Buffett, că reputaţia unei firme se creează în zeci de ani şi se distruge în două minute.
Şi mai cred că trăim în plină pestă porcină.
Pagini realizate de Viorel COSMA
