Sfinții Foca în credințe și tradiții

Pe 22 septembrie, sunt prăznuiți Sfinții Mucenici Foca, doi la număr, iar în Calendarul popular este amintită sărbătoare Foca. Sărbătoare tradițională, ziua mucenicului Foca, cel rău de foc, care îi trăsnește sau îi arde pe cei ce lucrează de ziua lui, se celebrează și pe 23 iulie, când este prăznuit al treilea sfânt cu același nume.

Sfântul Sfințit Mucenic Foca și Sfântul Foca, grădinarul, sunt cei doi sfinți prăznuiți de Biserica Creștin-Ortodoxă pe 22 septembrie. Primul a trăit în veacul al II-lea d.H., contemporan cu împăratul Traian, iar la doilea este menționat în perioada împăratului Dioclețian, veacul al III-IV d.H. Numele Foca provine din grecescul ”foki”, care înseamnă ”sigiliu”.

Legenda scrisă de Laurentius Surius, un istoric al Bisericii Creștine din veacul al XVI-lea, afirmă că Sfântul Foca este patronul marinarilor, al navigatorilor. El scria că obiceiul marinarilor era ”să-i dedice lui Phocas o parte din alimentele de la fiecare masă atunci când se aflau pe mare”. O numeau ”porția Sfântului Foca”. Odată, un călător a cumpărat porția Sfântului Foca de la fiecare marinar de pe corabie, iar banii i-a dat căpitanului să-i păstreze. Când nava a ajuns în port, banii au fost împărțiți săracilor, drept mulțumire pentru Sfântul Foca, cel care i-a ajutat să ajungă cu bine la capătul călătoriei.

Calendarul popular acordă mai mult credit Sfântului Mucenic Foca prăznuit pe 23 iulie, sărbătoare apropiată de cea a Sfântului Ilie, patronul tunetelor, al trăsnetelor, al ploilor. Este și normal ca în luna lui Cuptor să existe interdicții de lucru în ziua unui sfânt al cărui nume este ”foc”. Dincolo de această sărbătoare, și pe 22 septembrie, când sunt prăznuiți doi Sfinți Foca, oamenii de altădată căutau protecția lor, considerând că sunt frații celui din vară sau vreo rudă de-a lui.

* Elementele în tradițiile populare

Din timpuri străvechi, înțelepciunea populară a transmis, într-un mod care era înțeles de majoritatea oamenilor, informații și dovezi despre existența elementelor Apă, Aer, Foc, Vânt, Pământ. Chiar dacă acestea erau cunoscute de mii de ani în cultura asiatică, se pare că și pe teritoriul vechii Dacii existența Elementelor era cunoscută, iar forța lor utilizată de inițiați.

Astfel, Apa era asociată cu femeia, Focul era un bărbat voinic și ambii erau considerați sfinți. Trăsătura lor comună era credința în puterea lor purificatoare, ele având, astfel, tangențe strânse cu sacrul, magia, vindecarea, protecția de dușmani, boli, dăunători de tot felul etc. Împreună cu Pământul și Aerul, Focul și Apa formează cele patru stihii sau puterile stihiale.

Cele patru elemente sau stihii ale cosmogoniei românești – Aer, Apă, Pământ, Foc – sunt complementare două câte două: Focul nu poate exista fără Aer, iar Pământul, conform legendelor, a fost scos și adus la suprafață din străfundurile Apei. Apa era considerată atotcuprinzătoare și omniprezentă.

Dacă amintim de ”Cartea tibetană a morților”, un îndrumar pentru cei vii, necesar a-i ajuta pe cei care tocmai au părăsit această lume, putem vorbi și despre tradiția străveche românească, în care se credea că este bine ca muribundul să fie așezat pe pământ, pe ”vatra casei”, lângă ”vatra cuptorului”, pentru a-și da sufletul liniștit. Forța magică a celor două locuri, vatra casei și vatra de foc, se credea că îl ajută pentru plecarea pe drumul neîntoarcerii. De altfel, toate momentele importante ale vieții erau întâmpinate cu ritualuri complexe, în care Elementele primordiale, Pământul, Apa, Focul, Aerul, erau simboluri ale vieții.

* Superstiții ale focului la români

Prin bătrânii de altădată, se spunea să nu se aducă apă seara de la fântână sau de la pompă. Dacă se aduce, totuși, să se verse de trei ori câte puțină în foc, pentru că altfel ”e pericol de boală”.

Femeile de altădată știau că vine ploaie, când ”apa rece din vasele puse la foc se ridică până la buza acestora și dă în foc”.

În Neamț, se practica un ritual pentru belșug. Se băga în ogradă căruța, se urcau în ea grapa, plugul și sapa, apoi se înconjura atelajul cu cărbuni aprinși, de trei ori, după care se făcea semnul crucii. O altă variantă era ca grapa, plugul și sămânța pentru semănat să fie puse în car, iar gospodina înconjura carul de trei ori, purtând tămâie aprinsă, o pâine și un vas cu apă, în credința că Focul și tămâia sunt căldura, Apa este ploaia, iar pâinea este rodul și belșugul.

Peste tot pe la țară se considera un mare păcat stricarea cuibului berzei, această faptă putând atrage mari nenorociri. Cel mai adesea se spunea că barza aduce foc în cioc sau, mai grav, moare cineva din familie.

Ciuma, un coșmar al vremurilor de altădată, era alungată cu ajutorul ”Cămeșii ciumei” și implicarea Elementelor.

Această cămașă specială o făceau 7 fete sau femei văduve, într-o singură noapte. Ele torceau, țeseau, croiau o cămașă din cânepă, apoi mergeau cu ea la râu – Apa -, unde o spălau, ocoleau după aceea satul, ”până unde se adună trei hotare”, iar acolo făceau un Foc, din 7 esențe de lemn diferite, din care nu trebuie să lipsească plopul. În zodiacul arboricol druidic, Plopul caracteriza persoana căreia nu îi plac extremismul, prostia și agresivitatea. Despre cel care avea Plopul în harta zodiacală, se spunea că se maturizează mai repede.

La acest Foc, cămașa era uscată și îmbrăcată apoi pe un par, rămânând acolo până dimineața, când se constata că ea a dispărut și, odată cu ea, și boala din acea zonă.