TRADIȚII Ritualurile vieții la români

* Nașterea

”Sfânta Vineri” era invocată pentru vindecarea bolilor, pentru legarea căsătoriilor şi naşterea pruncilor. Pentru ducerea neamului.

Imediat după nașterea unui copil, acesta era înfășurat în cămașa tatălui, pentru a i se insufla acestuia dragostea paternă.

Prin unele zone, când se îmbolnăvea un copil, se credea că asta e lucrarea diavolului. Pentru a scăpa de suferință, se lua cămașa pruncului bolnav, se întorcea pe dos și se legau la poalele ei doi bănuți, apoi era aruncată peste gard. Unde cădea cămașa, era îngropată și se așteapta însănătoșirea copilului.

Dacă, la nașterea primului copil, travaliul femeii era chinuitor de îndelungat, se luau coji de ouă, ce fuseseră mai întâi înșirate pe o mătură veche, și se aruncau în foc. Cu fumul care ieșea, se afuma femeia, pentru ca ea să nască ușor, precum și găina face ouăle ușor.

La trei zile după nașterea pruncului, moașa venea și scoatea patul în curte, arunca din el paiele și fânul și le dădea foc, chemând fete și flăcăi să sară peste el. Aceștia săreau de trei ori, desculți și îmbrăcați numai în cămașă, fetele spunându-și că flăcăii vor umbla după ele tot așa cum sar scânteile focului.

Un alt obicei era dăruirea bradului de naștere. Acesta era ales din pădure şi dăruit simbolic pruncului. Copilul era închinat bradului de moașă, fiind pus, astfel, sub semnul ocrotitor al arborelui sacru. În vechime, părinţii îi aduceau bradului de naştere ofrande la fiecare aniversare a copilului, apoi, când acesta creştea, îl îngrijea singur, între cei doi creându-se o legătură puternică şi tainică. În satul românesc, mai exista şi obiceiul de a sădi un brad la naşterea pruncului, un alter-ego al acestuia pe tot parcursul vieţii, care, în anumite contexte ceremoniale, îl putea chiar înlocui. Totodată, se credea că, atunci când se naşte un copil, răsare un brad pe culmile munţilor.

* Botezul

Taină creștină de căpătâi, Botezul a fost asimilat de obiceiurile și tradițiile poporului român în funcție de zonă și de tăria obiceiurilor din vechime.

Înainte de plecarea la botez, moașa scălda copilul și îl înfășa într-o cămașă a tatălui pruncului, iar pe fată într-o cămașă a mamei sale.

Dansul ”Închinarea pruncului” era o ”colindă magică” și se practica la botezul copilului, oricând în timpul anului. Se desfășura înaintea serviciului religios, fiind un botez arhaic și pur magic. Trei feciori, numiți strigători, încinși cu brâie roșii, ca să nu se deoache, purtau la pălărie o unghie de lup. Ei stăteau în fața casei copilului.

Unul dintre ei trăgea cu unghia de lup un cerc în jurul casei, de la est la vest, iar, în clipa când închidea cercul, al doilea fecior făcea în interiorul primului cerc un al doilea, apoi cel de al treilea strigător trăgea un cerc mai mic în fața casei.

Nașul sau nașa ieșea cu copilul în brațe, feciorii îl luau și îl ridicau în sus. În acest moment, unul dintre tineri striga numele ce-i venea în minte spontan sau asupra căruia s-au înțeles dinainte, care se adăuga numelui dat de nași în acord cu părinții. În caz că numele dat coincidea cu cel al nașilor, se credea că pruncul va avea noroc, având în nume ”o puternică apărare”, numele devenind astfel un adevărat scut magic.

Apoi, fiecare fecior juca pruncul în brațe, de-a lungul cercului trasat de el. Numai după asta avea loc botezul creștinesc al copilului.

Rostirea numelui ține de credința generală că numele nou, rostit bine și spontan, vindecă pe copil de boală sau, dacă este dat preventiv, îl ferește de maladii posibile.

Babele moașe spuneau că este bine ca botezul copiilor din aceeași familie să fie făcut în aceeași cămașă, pentru ca aceștia, crescând, să țină unul cu celălalt de-a lungul întregii lor vieți.

* Cătănia

Având o durată de multe ori nedeterminată, cătănia a fost considerată o ”trecere”, la fel de importantă ca naşterea, nunta, moartea. Serviciul militar însemna suferinţă, scoaterea din rosturile vieţii, persecuţie, batjocură, amânarea căsătoriilor.

Unii, care voiau să scape de armată, se trezeau în dimineața Sfintelor Paști până la răsărit de soare. Trebuia să fie doi frați, mai mici de 15 ani, care se dezbrăcau de toate hainele și, așa dezbrăcați, beleau cu dinții, de trei ori, coajă de tei. Se spunea că acea coajă e bună de orice leac. Ba, cu ea, se putea scăpa chiar de cătănie. ”Dar numai atunci e cu leac, dacă cei cari se duc nu vor vorbi laolaltă și nu se vor uita îndărăt, nici când se duc, nici când se întorc spre casă”.

Se mai spunea că scapă de armată cine mănâncă pui scăpat din ghearele unei păsări răpitoare.

* Logodna și căsătoria

Logodna se numea căpară (avans) sau nunta mică, deoarece ocazia prilejuia și desfășurarea unei petreceri în toată regula. La ea participa și nașul, acestuia revenindu-i rolul să poarte tratativele cu părinții fetei, în vederea viitoarei căsătorii. Cei doi tineri nu asistau la discuții, ci apăreau doar la terminarea lor, când începea și petrecerea propriu-zisă. Tot acum se stabilea și duminica în care să se facă nunta.

Logodnica dăruia alesului ei o cămașă cusută de ea însăși, simbol că lua în primire trupului bărbatului. Cămășile de la cununie poartă în ele o încărcătură energetică nemaipomenită, întrucât sunt îmbrăcate de persoana care, în momentul solemn al căsătoriei, atinge maximul forței înmagazinate de om în decursul vieții. Uneori, cămașa – la fel ca alte piese de îmbrăcăminte purtate la cununie – era păstrată în lăzile de zestre, pentru înmormântare.

În casă, se stropea cu apă, în cele patru zări, pentru a feri nunta de forțele răufăcătoare.

La nuntă, mici obiceiuri aveau ca rol întărirea legăturii dintre cei doi. Împreunarea mâinilor, sărutul pe obraz, amestecul băuturilor destinate mirelui și miresei, băutul din același pahar, mâncatul mierii din două linguri de lemn, prinse între ele cu un lanț tot din lemn, confecționate toate dintr-o singură bucată de lemn, spălarea mâinilor cu apă turnată din același vas, mâncatul din aceeași bucată de pâine unsă cu miere, legarea calului mirelui de cel al miresei, când se întorc de la cununie, legatul năframei miresei de toiagul vornicelului, soacra băgând în casă mirii, cu capetele alăturate, prinse într-un șervet sau frâu – amintire a străvechiului obicei al romanilor, de a pune tinerii căsătoriți să tragă împreună la un jug – sunt doar câteva din ”micile atenții” pe care și le acordau mirii români.

Se dădea ”bună dimineața” toată ziua, ba chiar și noaptea, pe perioada nunții; însemna o neîntreruptă urare de belșug, de sănătate și de fericire tinerilor soți.

* Moartea

Prin unele zone, exista obiceiul cămășii de moarte. Dacă unui muribund i se coase o cămașă și i se greșește ceva la ea, era semn că acela nu va muri încă multă vreme.

Prin unele zone, fetele moarte necăsătorite erau îmbrăcate în mireasă, cu rochie și cămașă albe, li se despletea părul și în el erau prinse flori, iar în deget li se punea un inel de logodnă, crezându-se că ele sunt miresele lui Dumnezeu. Mai mult, părinții tinerilor morți, dacă erau întrebați despre aceștia, spuneau că i-au însurat sau măritat.

La copiii morți până la 7 ani, exista obiceiul de a-i îmbrăca în cămașa de botez, iar după 7 ani erau îmbrăcați în veșmintele de sărbătoare. Copiii sugari care mureau erau considerați a fi îngeri și, de aceea, li se tăia cămașa în față, de sus până jos, ca să poată zbura.

Prin alte părți, cămașa mortului se făcea imediat după deces și se numea cămașă de moarte, iar bărbații și femeile moarte erau îmbrăcați în cămășile de la cununie.

Când murea o fată sau un băiat necăsătorit, cămașa i se cosea fără ca ața să fie înnodată, pentru că se credea că ursitul cu care ar fi fost să se cunune nu se va mai putea căsători. Din același motiv erau cusute fără ață înnodată și cămășile morților, tineri căsătoriți, din Moldova și Suceava. Și nici nu li se încheiau cămășile la gât, pentru ca perechea lor să nu fie ”legată” în viață și să se poată căsători.