Odată cu Postul Crăciunului, au ajuns în mod uimitor, până în zilele noastre, reminiscenţe ale unor străvechi ritualuri şi practici, care odinioară aveau loc în această perioadă. Era vremea când tinerele fete, în fiecare zi a Postului, adunau câte o surcică de lemn, iar în Ajunul Crăciunului făceau cu ele un foc mare, mare, la care fierbeau crupe fără sare, le aşezau apoi pe masă şi aşteptau miezul nopţii. Atunci, umbra ursitului lor venea pe cahlă şi se ospăta…
* Lăsatul secului de Crăciun
Ziua de 13 noiembrie aduce Lăsatul Secului de Crăciun, zi-hotar ce deschide un nou interval de timp marcat de sacralitate, cu profunde semnificaţii rituale. Vine după cea mai lungă perioadă de Câşlegi, Câşlegii de Toamnă, în care oamenii s-au veselit, au petrecut împreună, iar după strânsul recoltei au făcut cele mai bogate nunţi şi cele mai frumoase serbări câmpeneşti.
Se spune că cine vrea să postească aşa cum se cuvine renunţă la carne încă din săptămâna de dinaintea postului şi mănâncă doar frupt alb: aluaturi, ouă, lapte. Ţăranii i-au spus acestui răstimp ”săptămâna albă – şi o consideră de mare însemnătate, deoarece îi ajută să intre cu sufletul curat în post”. În Joia Albă, femeile spală cămăşile, feţele de masă şi aşternuturile, ca să rămână dalbe peste an, şi curăţă cu mare grijă toate vasele, ca să nu fiarbă mâncarea într-o oală de frupt.
Tot acum se fac incantaţii şi gesturi magice de legare a păsărilor cerului, pentru a nu strica holdele. Astfel, de Lăsatul Secului de Carne pentru Postul Crăciunului se adună toate resturile de la masă şi, a doua zi, se aruncă în sus, spre răsărit, rostind: ”Păsările cerului, eu vă dau hrană de la masa mea spre a fi îndestulate şi de la holdele mele oprite!”. Apoi se spală toate oalele şi se pun cu gura în jos, pentru ca familia, casa şi gospodăria să fie ferite tot postul de pagube.
* Filipii şi Spolocania
Ţăranii spun că ţin sărbătorile pentru că şi ele îi ţin pe ei şi postesc pentru că ”postul lungeşte zilele omului”. În Bucovina se crede că cine posteşte săptămâna cea dintâi a Postului Crăciunului, de luni până joi, fără să mănânce nimic, va şti cu trei zile înainte când o să moară. Se spune că postul a fost lăsat de Maica Domnului bătrânului Crăciun, drept pedeapsă pentru că i-a tăiat mâinile nevestei sale, Crăciuneasa, cea care o moşise la Naşterea Mântuitorului.
Se mai povesteşte că, înainte de intrarea în Postul Crăciunului, ţăranii aveau trei sărbători la rând: Ajunul, Lăsatul Secului şi Spolocania. Primele două zile le ţineau pentru lupi – Filipii de Toamnă şi Ziua Lupului. Până şi ciobanii, care rareori ajungeau să coboare la vreo biserică ori mănăstire cât turmele erau la munte, îşi făceau rugăciunile la brad şi nu mâncau niciodată frupt în zilele de Filipi de peste an. Spuneau că ţin Postul Crăciunului pentru oi, să nu le prăpădească lupii turma. Din ”Legendele românilor”, culese de Tony Brill, aflăm că în zilele de la începutul postului, de Filipi, nu-i bine să torci, pentru că vin lupii. ”O babă a tors în acele zile pe cuptor, iar lupii, făcând o gaură acolo, au mâncat-o”. Aşa că, de Filipi, ţăranii erau în sărbătoare, pregăteau bucate alese, iar de Spolocanie mergeau la crâşmă şi beau toată ziua, să-şi spele gura, ca să intre cum se cuvine în Post. De Spolocanie, potrivit lui Tudor Pamfile, până şi femeile ”îşi iau furca în brâu şi se duc la crâşmă”.
În unele locuri, se povesteşte că Spolocaniile ar fi nişte fete frumoase, care merg la Maica Domnului pentru a o ruga să le ierte păcatele, iar în alte părţi se crede, exact pe dos, că ar fi nişte babe urâte şi afurisite, care te îndeamnă la rele dacă nu le ”cinsteşti” ziua. În tot cazul, pe 15 noiembrie, de Spolocanie, sunt îngăduite excese de comportament.
* Spolocania – ritual de purificare sau prilej de beţie?
În Calendarul popular al românilor, Postul Crăciunului începe cu îngăduinţă. Spolocania este numele primei zile de post şi stă sub semnul purificării. În această zi, vasele în care s-a gătit şi s-a mâncat ”de dulce” se curăţă şi se urcă în pod, iar în casă sunt coborâte oalele şi blidele speciale pentru perioadele de post. De fapt, e vorba de o spălare ritualică a tuturor urmelor ce ar putea spurca Postul Crăciunului, respectat cu stricteţe în sate.
Spolocania e una dintre zilele despre care se spune că ”scurtează postul”, deoarece îngăduie beţiile şi petrecerile, acestea din urmă desfăşurându-se îndeosebi sub patronajul femeilor. Acestea se adună într-o casă şi torc, ca să le crească înaltă cânepa, iar la ceas de seară petrec, cu multă băutură, ca să-şi spele gura şi stomacul, să fie curate în post. ”Toată ziua beu şi joacă – pentru cânepă, şi aduc pe cineva ’nalt în casă, ca să fie cânepa subţire şi ’naltă”.
Despre această sărbătoare matriarhală, considerată de numeroşi etnologi ca având o vechime foarte mare, Simion Florea Marian, reputatul cercetător bucovinean de la începutul veacului al XX-lea, are o altă părere. Acesta crede că, dacă iniţial era vorba despre un gest ritual de curăţare a organismului prin consumarea unui singur aliment întreaga zi, şi anume borşul ”holtei” (”adică borş fără oareşicari legume, numai cu pâne sau mălai, anume ca să-şi spele şi să-şi curăţească gura şi gâtul de rămăşiţele mâncărurilor celor de frupt”), ulterior, această ”spălare” a degenerat într-o beţie care nu are nicio legătură cu sărbătoarea Spolocaniei. ”Pe când mai înainte femeile se adunau la o casă particulară, unde nu numai că îşi spălau gura şi gâtul cu borş, ci totodată şi torceau, în timpul de faţă cele mai multe dintre dânsele se adună nu numai la o casă anumită, ci şi la crâşmă, unde fac Spolocania cu rachiu sau cu alte băuturi spirtoase. Iar dacă una sau alta dintre dânsele nu are parale de ajuns ca să aibă ce bea, atunci se însoţesc mai multe la un loc, pune fiecare câte două-trei cr. şi, cumpărând rachiu pe dânşii, beau şi se veselesc împreună mai toată ziua, adecă până ce se îmbată cum se cuvine şi nu-i mai rămâne nici uneia nici un crucer la suflet. Apoi, după ce s-au ameţit de cap şi au pierdut nu numai o zi de lucru, ci şi toţi banii câţi i-au avut, se întorc acasă şi postesc apoi tot postul”.
Sursa: Calendarul popular al românilor
