Acasă Actual Cîteva gînduri, la Centenar: Condiția evoluției noastre în următorul secol e să...

Cîteva gînduri, la Centenar: Condiția evoluției noastre în următorul secol e să devenim europeni în România

De un an de zile vorbim, mai mult sau mai puțin simțit, motivați istoricește însă, de unire, de marea unire a românilor. Recursul la istorie, recursul la fapte de acum un secol este unul absolut firesc, conștiința de neam se dezvoltă numai pe suportul memoriei. E limpede că unirea nu este un dat natural al unei populații, este o stare visată, muncită, apărată. Nu se poate altfel. Eminescu spunea, îndreptățit: ”Patria n-o cîştigi neapărat prin naştere, o cîştigi continuu prin faptă”.

Au fost, în istoria noastră, mai multe momente care au exprimat explicit unirea. Motivațiile, deși au avut substratul limbii, al tradițiilor comune și al credinței comune, au fost, s-ar părea, de fiecare dată, altele.

Unirea de sub stindardul lui Mihai Viteazul, la anul 1601, a fost semnalul trezirii conștiinței de neam, în plin Ev Mediu, cînd pleiada de voievozi și domnitori din provinciile românești, începînd cu Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, descoperiseră arma diplomației. Populațiile din restul Europei reacționau la fel, se făceau și se desfăceau regate și voivodate, diplomația și trădarea mergeau mînă în mînă. Din aceste considerente nici unirea inițiată de Mihai Viteazul nu a fost decît un episod care anunța, însă, aspirațiile ulterioare.

Unirea cea Mică, de sub Alexandru Ioan Cuza a fost, indiscutabil, o sincronizare la fenomene asemănătoare din restul Europei. A fost o unire care a îmbinat orgoliul păturii intelectuale, școlită în Europa, cu dezideratul mai vechi păstrat în conștiința populară. Ca o chestiune de culoare locală, am să reiau un fragment dintr-o relatare a pictorului Nicolae Grigorescu, care, la 24 ianuarie 1859, era la Agapia: ”…Am lăsat tot, am pus şaua pe cal şi fuga la Tîrgu Neamţ. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cîntece, jocuri, chiote în toate părţile. Îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină de vin; care cum se întîlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai sta cineva în casă? Am văzut bătrîni care plîngeau de bucurie… Vro săptămînă n-am putut lucra. Mi-aduc aminte că stam seara pînă tîrziu şi făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor”.

Unirea cea Mare, de la 1 decembrie 1918, venea după cea mai mare conflagrație cunoscută de omenire, Primul Război Mondial, care demonstrase că națiile puternice și unite rezistă acestor șocuri nemaicunoscute în lume. Calculul a fost corect, unită România a prosperat, s-a întărit, a devenit o forță europeană în perioada interbelică. Al Doilea Război Mondial nu ne-a înfrînt, ne-au înfrînt contextele ideologice care ne-au acaparat.

În perioada de pînă în anul 1989 și mai ales la revoluția din 22 decembrie 1989, românii au fost uniți cum nu au fost, poate, niciodată. Numai că unirea din acea perioadă, din acei ani și din acele zile fierbinți, a fost o unire în ură. O ură care anima pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Și unirea din ură a răbufnit, a dus la eliberarea de ideologiile calpe, care ne-au modificat parcursul istoric. Ura a dus la disperare. Și disperarea ne-a scos din casă și ne-a reintrodus în istorie. Am redevenit europeni.

Unde suntem azi? Singura variantă, proprie unui popor creștin, ar fi, după unirea în ură, în unirea pe suportul iubirii. Iubirea de neam și de semen, iubirea de tradiție și de istorie, iubirea pentru valorile noastre ca marcă identitară. Suntem capabili de acest lucru? Noua istorie în care evoluăm, în care interacționăm cu celelate popoare din Europa în spiritual unei uniuni liber consimțite, ne-o va demonstra.

Dar cum mai putem vorbi de unirea românilor azi? Care români? Cei din țară? Cei din străinătate? Cei din provinciile românești rupte dintr-o mereu invocată Românie Mare? În străinătate, în Europa, trăiesc, plecați în ultimile decenii, în jur de 5 milioane de români. Mai suntem uniți cu aceștia?

Recent am fost invitat la Madrid, la o întîlnire cu comunitatea românească de acolo. Mă întrebam, în drum spre Madrid, cam ce pot să le spun eu unor oameni, unor concetățeni care aleseseră să trăiască în altă țară, în altă civilizație? Ce trebuia să fac, să le duc lumea de acasă, sau să încerc să intru în dialog cu lumea lor, una hibridă de astă dată, cultural și material. În avion mi-am dat seama că toți cei care zburăm cu avionul azi suntem beneficiarii imaginației și inteligenței și inventivității unui român: Henri Coandă. Apoi mi-am dat seama că Universitatea la care eram invitat, Alcala, beneficiase de serviciile unui important intelectual român, George Uscătescu, care predase estetică vreme de cîteva decenii urmîndu-i la catedră lui Ortega y Gasset. Și numele lui Uscătescu, titular a trei doctorate în științe umaniste, se integrase perfect lumii academice din cea mai importantă universitate din Spania. Apoi George Uscătescu l-a tradus admirabil pe Lucian Blaga în spaniolă. Și atunci m-am gîndit că unirea românilor, în noua situare a acestora în lumea europeană, se poate face la nivelul simbolurilor și a codurilor culturale și morale. Eminescu, Brâncuși, Cioran, Ionesco, Eliade, Blaga, Sergiu Celibidache, Angela Gheorghiu… Apoi, unirea în acea lume, străină totuși, mai e posibilă în jurul bisericilor, a altarelor care comunică, evident, cu Biserica mamă, din țară. Și astfel, la întîlnirea cu românii din Madrid, pe lîngă tema stabilită inițial, am vorbit despre codurile după care ne recunoaștem, care ne încălzesc sufletul. Geografia fizică și geografia spirituală.

România nu se mai întinde pînă acolo unde i-au stabilit granițele vreo pace mai mult sau mai puțin dreaptă, România se întinde după cît duh și spirit îi rămîn vii în Europa și în lume. România e acolo și pînă acolo unde se află un român care îi păstrează codurile, adică limba și credința, valorile și tradiția. Politicile noastre oficiale, în orice domeniu, dar mai ales în cel cultural și educațional, trebuie să aibă în vedere populația românească din lume, aglomerațiile românești din Europa mai ales.

Proba maturității noastre, ca neam și țară, nu este pariul de a rămîne între granițe fizice încă un secol, ci de a ne defini un statut demn și respectat în Europa. De a rămîne, în ultimă instanță, români în Europa. Sau de a deveni europeni în propria țară, respectîndu-ne pînă la sacrificiu cultura, credința, tradiția, istoria. E condiția reîntîlnirii jubiliare, în haine de sărbătoare, a tuturor românilor, la 1 decembrie 2118.

Adrian ALUI GHEORGHE,

1 decembrie 2018

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here