”Românii au avut o mare realizare, o imensă realizare în istoria lor, și asta e unirea tuturor românilor” – Lucian Boia.
Indiscutabil, Centenarul Marii Uniri este cea mai frumoasă poveste din cartea neamului românesc. Carte ce a umplut cu ambrozie mintea iubitorilor de Țară, neam și datini. Cum cartea e lucrarea minții omenești, o busolă în descifrarea istoriei, aflăm din ea cine suntem, ce avem de făcut și încotro mergem.
Că lucrurile stau așa o dovedește și impunătorul grup statuar intitulat Monumentul Unirii celei Mari ce tronează la Iași în fața Universității de Medicină și Farmacie ”Gr. T. Popa”. Monument ce ne-o prezintă pe Regina Maria cu cască de război pe cap, îmbrățișând trei femei frumoase, în costume naționale: Basarabia, Bucovina și Transilvania. Alături de monunemt, un copil cu brațele întinse spre regină, într-un gest firest și tandru, ar reprezenta pe românii împrăștiați în lume. Monumentul este o bijuterie adevărată, concepută și realizată de sculptorul Constantin Crengăniș, după modelul principesei Olga M. Sturdza, distrus de ruși cu barosul în 1951.
Cum Centenarul Marii Uniri bate la ușă, exegeții din domeniu, istoricii adevărați, au întrebat și întreabă pe orice român: cum credeți că trebuie marcat evenimentul? Se referă la ceremonii, proiecte culturale, evenimente, acțiuni. Românul, șugubăț din fire, și-a propus să întâmpine Centenarul cu voioșie și deschidere, cu bună-dispoziție și toleranță… Cu moderație, imaginație, decență… E hotărât ca de 1 Decembrie să dea mâna cu ungurii Pista, Laczi și Csabi, să le spună în maghiară ”szeretlek” (te iubesc) și să-i pupe.
Alte propuneri pentru sărbătorirea Centenarului? Restaurarea unor monumente istorice, importante pentru istoria noastră, din toate provinciile țării, castele, palate, case memoriale, biserici fortificate… Bijuterii arhitecturale zac în paragină – Cazinoul din Constanța, clădirile de patrimoniu din Vatra Dornei, primul muzeu arheologic din Piatra Neamț (Precista)…
Și mai vor românii o clădire monumentală închinată primului Centenar, căi ferate moderne, poduri, noi linii de metrou și, bineînțeles, o autostradă a unificării, a unității neamului, care să brăzdeze Ardealul. Că, după cum știți, până acum, în România n-a plouat cu autostrăzi. A fost secetă strașnică, e și acuma. Autostrada Transilvania a fost un fâs politic, un proiect asumat aproape cu naivitate de politicienii timpului. A sfârșit ca un avorton compromis în suspiciuni de corupție, orgolii politice, penalități imense și costuri de reziliere de zeci de milioane de dolari. Cum, în general, s-au construit autostrăzi cu viteza melcului și la prețuri de aproape zece ori mai mari decât media europeană, acum, la moment de sărbătoare, toți românii cer autostradă care să lege la propriu Capitala de astăzi, București, de Capitala simbolică a Unirii, Alba Iulia. Sunt pretențioși?
Să nu uităm că noi, românii, ființăm cu flux și reflux, cu căderi și redresări neașteptate, cu deconcertante și izolante perioade de eclipsă și cu uimitoare momentele de strălucire. Când îl crezi vlăguit, pierdut, prăbușit, el, românul, își adună miraculos energii nebănuite și renaște, se ridică surprinzător, dovedind resurse formidabile de regenerare și o neobișnuită capacitate de a rezista, de a supraviețui… Așa a rezistat la Mărăști, Oituz și Mărășești, în istorie, în războiul de reîntregire a neamului.
”Un asemenea moment de grație a fost, negreșit, data de 1 Decembrie 1918, când, la Alba Iulia, s-a consfințit Marea Unire, înfăptuindu-se statul român modern, cu teritorii și instituții adecvate pentru o devenire decentă și coerentă a acestui popor, în organicitatea sa, între frontaliile sale naturale” (sursa: ”România literară”, 28 iulie 2017). Că România actuală nu mai are granițele României Mari, e vina urmașilor nedemni. Că am uitat să vă spun esențialul de la început: numai oamenii MARI fac istoria. Iar la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, au grăit și acționat mulți oameni mari. Atunci, istoria a creat istorie, astăzi nema politicieni de calibru, iar țara a rămas fără busolă.
Avem o singură patrie și mai multe Românii. A noastră și a lor. Suntem dezuniți și în gâlceavă permanentă pentru fotolii confortabile. Interesul național a dispărut de pe plaiurile mioritice. Celor mulți și zgomotoși li se dă ”pâine și circ”.
Cu o sută de ani în urmă, bravii noștri înaintași ne-au oferit un dar prețios, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Pentru care le mulțumim în fiecare an când sărbătorim Ziua Națională a României. Le mulțumim așa cum ne pricepem. Problema e alta. Văzând noi că treburile în țară merg prost, după aproape trei decenii de democrație, ne întrebăm sinceri dacă merităm sau nu cadoul străbunilor? Dacă îl merităm, haideți să sărbătorim Centenarul gospodărește, cu pregnanță, autentic și profund, nu festivist, nu de mântuială! Dacă nu-l merităm, să ne explicăm clar.
Pe vremea Marelui Război, poporul român îndelung răbdător și lesne iertător a arătat că este capabil de sacrificiu, că-și iubește necondiționat glia, că nu-i stă gândul la răfuieli cu politicienii iresponsabili, atunci când arde țara. Prin credința lui în țară și libertate, a arătat că este matur și pregătit pentru sarcini istorice majore, precum Unirea tuturor românilor. Lor, adică poporenilor de rând, înzestrați cu minte, simțire și voință, le datorăm împlinirea visului de la 1 Decembrie 1918. Războiul de Reîntregire, ca să-l parafrazăm pe Bălcescu, a fost ocazia, nu cauza evenimentului.
”Actele Unirii cu țara, începute la Chișinău, continuate la Cernăuți și încheiate la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, au dezvăluit lucrarea istoriei asupra cugetului colectiv. Amintirile vii ale trecutului ce păreau uitate în adâncul memoriei, ori conservate în limba cronicilor, le-au pus în valoare Miron Costin și Dimitrie Cantemir, Gh. Șincai și Petre Maior, N. Bălcescu și A.D. Xenopol. Românii regățeni știau că dincolo de munți, ori de Prut sunt frații lor de o limbă, de cuget și simțiri” (Sursa: articolul ”Cum a fost posibilă Unirea”, semnat de Mihai Dorin).
Atenție la noțiunea de popor! Un popor trebuie înțeles ca o entitate identificabilă prin limba comună vorbită care asigură specificitatea, unicitatea. Un popor are spațialitate, adică e legat de un loc anume, teritoriu, spațiul carpato-danubiano-pontic. Un popor are durată, un popor este un continuum. V-am plictisit cu aceste noțiuni istorice, pentru că nu tot românul le stăpânește cum trebuie. Nu oricine poate jongla cu ele. Se ajunge la confuzii, grave.
Serviți un exemplu concret? Cum mai sunt câteva zile până la Centenarul Marii Uniri, toată lumea stă cu vocabula Centenar în gură. Și cu rost, și fără rost. Așa se face că auzim la radio și la tv și citim de pe afișajul stradal despre ”România Centenară” sau ”România 100”. Eroare domnilor! La 1 Decembrie 2018 sărbătorim Primul Centenar al Marii Uniri și, normal, Ziua Națională a României. Centenaru l Marii Uniri este una, iar Centenarul României, alta. Este rușinos să citești de pe fațadele unor clădiri din municipiul Piatra Neamț cuvintele ”România Centenară” și să afli că respectiva inscripție contemporană a costat bani grei. Domnilor cititori, scumpa noastră țărișoară, România, s-a format în anul de grație 1859, după ce Moldova și Țara Românească ”s-au împreunat”, cum a zis cronicarul. Are peste o sută de ani, nu mai are cum să fie Centenară. La anul, Țara mea și a dumneavoastră împlinește 160 de ani.
Poate neclaritățile semnalate de subsemnatul se datorează și unor istorici nestatornici. Cine a citit cartea istoricului Lucian Boia ”De la Dacia antică la Marea Unire” rămâne, pur și simplu, contrariat. Autorul când ne laudă pe noi, românii, când ne beștelește, când ne contestă, când ne aplaudă. Tot timpul e pus ”pe harță”. Pe Mihai Viteazul, simbolul unității noastre, îl face ”aventurier” și ”cuceritor”. Demitizează toți eroii români ce-i ies în cale. Mircea Radu Iacoban, colegul meu de facultate, a scris acid despre istoric un articol intitulat ”De la Marx la Boian”, în care îl cam urechește pe istoricul din București, care, pe vremea ”dictaturii roșii”, răspundea de disciplinizarea comuniștilor: ”Dacă Boian n-ar fi existat, musai trebuia inventat!”.
Și simpaticul critic literar Alex Ștefănescu a lăsat câteva rânduri despre Centenarul Marii Uniri: ”Un mod inteligent de a sărbători împlinirea a o sută de ani de la Marea Unire ar fi să facem în România să se trăiască mult mai bine decât în celelalte țări din Europa de Est. Aș simți o mare plăcere să văd cum ungurii din Ungaria se roagă să primească cetățenie română. Nu e o idee fantasmagorică, avem toate mijloacele necesare ca să ajungem la bunăstare. De un singur lucru ar mai trebui să avem grijă: să nu-i mai alegem la conducerea țării pe oamenii politici incapabili pe care i-am tot ales și acceptat din ’90 până astăzi” (Sursa: ”România literară”, nr. 33-34/ 28 iulie 2017). Are dreptate iubitorul de Eminescu? În fond, e destul să ne purtăm ca un popor normal între alte popoare normale. Că, de ceva vreme, prea ne arată neprietenii cu degetul. Gata, ajunge!
Prof. Dumitru RUSU