Un filmuleţ de 1 minut şi 53 de secunde, distribuit marţi, 17 decembrie, la prima oră de Oana Pellea, sare peste toate hotarele speciilor publicistice şi intră direct în clişeul unei radiografii autentice a României. Nu-ţi trebuie expert în radiologie şi imagistică prin preajmă, nu trebuie interpretată. Pricepi şi singur. Întrebarea reporterului e clară, la obiect: ştiţi cumva ce înseamnă ziua de 17 decembrie pentru Timişoara? E pusă pe stradă în Timişoara. Grosul răspunsurilor selectate vine de la tineri şi e cutremurător, dacă nu insultător, fiindcă tinerii de azi nu ştiu că în 17 decembrie 1989, acolo, se trăgeau focuri de armă şi cădeau sub gloanţe primii tineri eroi ai Revoluţiei. 62 de oameni au murit în acea zi, după cum reaminteşte Opinia Timişoarei, iar câteva sute au fost răniţi.
Video aici:
Atunci, să te mai miri că în ţara asta mocirlită şi dezaxată – dar foarte răscântată şi descântată la împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, mai mult cu argumentul onorariului decât din sinceră simţire – dacă n-ai ce face şi aminteşti de un decembrie negru, din 1983, când în două zile consecutive (12 şi 13) au plecat la Cer Amza Pellea şi Nichita Stănescu, se uită boborul la tine ca la unul care a uitat să-şi ia medicamentele la timp?…
Scria recent un poet contemporan şi consacrat al neamului nostru nemţean cam aşa: ”Recursul la istorie, recursul la fapte de acum un secol este unul absolut firesc, conștiința de neam se dezvoltă numai pe suportul memoriei”. Ce să faci, omul e poet, trăieşte în lumea lui. Şi nu-l poţi condamna că ne-o bagă uşor-uşor sub nas, cu argumente specifice talentului său artistic! Beleaua-i cu ceilalţi, care au alte talente şi, cu sau fără suportul memoriei, au descoperit conştiinţa de neam abia în acest an, că dădea bine la Centenar. Acei ceilalţi cu totul altceva ne bagă sub nas. Şi în viaţă. Ni se întâmplă de 29 de ani. Care cum ajunge la putere, cum prinde o funcţioară şi capătă notorietate, indiferent cu ce partid sau în care domeniu, dar obligatoriu pe calea generalizată a competenţei politice, se simte dator să ia minţile românului. În valuri o face, căci el e ţara, el – conducătorul, creatorul sau orice îi mai trece printre urechi. Bineînţeles, toţi proclamă supremaţia profesionalismului, când adevărul e cumplit de bine ştiut.
Toate ţiitoarele analfabete au devenit fenomenale femei de carieră cu dulapul plin de diplome şi certificate, după ce-au optimizat circuitul paturilor. Toţi hoţii şi corifeii criminalităţii financiare se transformă brusc în gânditori economici şi făuritori de strategii. Dacă te paşte o condamnare definitivă exemplară, e musai să încerci să ajungi în Parlament, să fii în miezul contrafacerii legilor. Apoi, persoană de seamă te numeşti, dacă nu direct personalitate a neamului. Important e să nimereşti partidul adecvat. Adecvat începutului de carieră publică, deoarece culoarea politică a contat esenţial doar o scurtă vreme, cât au trăit şi activat ţărăniştii şi liberalii fundamentalişti.
Vechimea neîntreruptă într-un partid nu are, de fapt, valoare, iar apartenenţa la o formaţiune sau altă capătă, pe zi ce trece, consistenţa unui simplu rol distribuit, eventual cumpărat peste rând. Ca mâine – ăştia-s în stare s-o facă, s-o impună – dacă nu ai carnetul de partid potrivit, la momentul potrivit, mai bine o iei din loc, că le tulburi ordinea din ţară şi oricum n-ai niciun viitor, chit că vine rândul altora să mai ia câteva piei de pe românul european şi nord-atlantic, deoarece ei sunt în bună înţelegere cu predecesorii şi urmaşii politici. Nu contează că realitatea e alta. Nu le pasă, ei ţi le impun pe cele paralele fabricate de ei. Nu statul paralel trâmbiţat de PSD omoară, ci realităţile paralele. În cazul PSD, cam de la 2012, o încasăm la foc automat şi-o ţinem – a se scuza parabolica metaforă niţel hiperbolică – în cea mai paralelă dintre realităţile paralele. Da, fiindcă pretinsa pauză de guvernare cu Cioloş plasat la Palatul Victoria a fost în realitate o figură cumplită girată de PSD, ce-i drept cu PNL ca ţap ispăşitor. Dacă dăm invocatei memorii valoare de întrebuinţare, creşte enervarea. Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu, după stricăciunea PNL administrată de Băsescu & Co., a fost susţinut până în 2008 tot de PSD. Sprijinindu-ne pe memorie, adăugăm încă 4 ani cu Adrian Năstase, plus alţi 4 la fel de cerţi cu Văcăroiu şi influenţa dramatică a secţiunii PD, trup din trupul FSN, în guvernarea reţinută oficial în contul Convenţiei. Cam mulţi ani şi o puternică realitate paralelă, nicidecum un stat paralel.
Cât priveşte conştiinţa de neam, privind din prezent spre meandrele trecutului, sub spectrul unor cuvinte simple, se cuvine să valorizăm educaţia şi credinţa ca suport, întâi de toate, că memoria aţi văzut ce construcţii necorespunzătoare vremurilor riscă să edifice. În cuvinte aplicate, dacă ne axăm numai pe Marea Unire, se poate începe lejer prin a-l asculta pe istoricul Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, când vorbeşte despre conştiinţa etnică românească din Evul Mediu. Un film de 4 minute şi 17 secunde circulă pe internet. Trecând peste adevăratele socoteli istorice unioniste cu atletul Ştefan cel Mare şi aventurierul Mihai Viteazul, se va afla şi despre românii care n-au agreat ideea unirii, despre cum s-a creat o albie pe care a curs apoi un şuvoi care a condus la ceea ce numim astăzi România. Asta da realitate! Sau nu e?
Câteva cuvinte ale academicianului spun multe despre noi şi astfel nu ne vom mira de realitatea în care unii habar n-au ce-a fost la Timişoara pe 17 decembrie 1989: ”Ideea că 10% dintre români n-au vrut unirea este fundamentală, e importantă, dar nu-i hotărâtoare, pentru că 10% nu înseamnă majoritate. Când s-a unit Transilvania cu România, unii români care erau funcţionari ai statului austro-ungar se temeau de unire că se gândeau ce vor deveni după. (…) Boierii moldoveni, când Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn şi la Iaşi, şi la Bucureşti, s-au gândit că s-a terminat cu binele lor, că nu vor mai fi nici miniştri, nici… Că va fi un singur guvern şi ce se va întâmpla cu viaţa lor? (…) Pe mine mă interesează că s-a făcut România şi, dacă s-a făcut, e foarte clar şi logic că argumentele în favoarea ei sunt mai multe decât cele împotriva ei. Trebuie să le relev pe toate. Ca educator, eu nu pot să semăn false iluzii. De aceea cred sincer în urmărirea ideii acesteia a unirii cu onestitate, arătând şi reculurile, arătând şi ezitările care au fost şi arătând şi românii care s-au desprins. Sunt familii româneşti care s-au desprins din neamul românesc de-a lungul vremii. De pildă, Nicolae Olahus a fost român. El a avut conştiinţă de român, dar, fiind episcop catolic şi pe urmă arhiepiscop primat al Ungariei în secolul XVI, sigur că fraţii lui, trăind în Transilvania şi căsătorindu-se cu femei unguroaice, s-au maghiarizat. Ei sunt altceva. Dar asta nu înseamnă că poporul ăsta n-a rămas mereu cu o conştiinţă a lui. Iar conştiinţa etnică, chiar dacă n-o numim naţională, există de când e lumea. De când s-au întâlnit doi oameni şi unul vorbea o limbă, iar altul o altă limbă, există o conştiinţă etno-lingvistică”.
Peste încă 100 ani, nici nu merită să ne închipuim cam ce măcel şi rătăcire în tradiţie va fi pe capul urmaşilor urmaşilor urmaşilor noştri, indiferent între ce hotare se vor afla şi ce vor zice despre memorie, educaţie şi credinţă când s-or apuca să cerceteze realităţile paralele de astăzi, iar conştiinţa de neam le va da cu zecimale.
Viorel COSMA
FOTO: Facebook/ Amza Pellea
