Motto: ”Un popor care alege corupți, impostori și trădători nu este victimă, ci complice” – George Orwell.
Pe 12 ianuarie ’90, PCR a fost scos în afara legii. Asta n-a însemnat decesul comunismului primitiv de tip stalinist. Nicidecum. Bunicii comunismului au fost prevăzători și-au lăsat urmași: fiice, fiice, nepoți, copii adoptați care trăiesc și astăzi în vremea capitalismului de cumetrie. În anul de grație ’89, statistic, în România Socialistă existau milioane de comuniști cu carnet roșu de partid. Nimeni, dar absolut nimeni nu știa cu acribie câți tovarăși adevărați erau credincioși partidului unic și câți erau simpli figuranți, amatori de dragul carierei. Așa cum nici astăzi nu știm ce și cum când ne uităm la televizor, la minunații noștri aleși ce stau cu mâna ”pe inimă” când se intonează Imnul Național. Știm, însă, că, în fiecare ianuarie, nostalgicii vin la mormântul Tovarășului și-i recită poezii înălțătoare. Știți ce a spus unul dintre ei? Dacă ”Cel mai iubit fiu al poporului român” ar participa la următoarele alegeri electorale prezidențiale, ar câștiga la Cotroceni din primul tur. Oare profeția nostalgicului e veridică? Dacă da, înseamnă că execuția de la Târgoviște poate fi considerată un asasinat? Așa zice Augustin Buzura, în cartea ”Nici vii, nici morți” (ed. Rao, 2012).
Și, pentru că istoria are ciudățeniile ei, adăugăm că România n-a ajuns cum visam noi atunci, în zilele fierbinți ale Revoluției, din varii motive. Primul a fost reforma aiuritoare aplicată în toate compartimentele statului: industrie, agricultură, comerț, sănătate, educație… Ne-a plăcut să ne reformăm și ne-am reformat. Numai că noua conducere a țării, aleasă democratic, a înțeles că ”a reforma” înseamnă ”a distruge” sau ”a vinde”. Și a distrus, cu seninătate, colosul industrial de la Săvinești, unde munceau 14.000 de angajați, astăzi o ruină de 600 de hectare. Azi, pe platforma de la Săvinești, se mai văd un teren vilan, moloz, hale care abia mai stau în picioare și spini sălbatici, cât cuprinde.
La primele alegeri democratice de după Revoluție, FSN-iștii tineri au ieșit în stradă la proteste. Sloganul cel mai agitat – ”Boșorogii fără dinți vor să ajungă președinți!”, cu trimitere directă la Rațiu și Coposu. Primul era acuzat că n-a mâncat salam cu soia și avea papion la gât, al doilea a stat prea mult prin pușcării. Și a fost ales președinte al României nea Nelu, un om de stânga de nădeje, omul rușilor.
S-a reformat și Școala, și Sănătatea, și… Transporturile. Fiecare ministru a fost cu ideile lui. În fine, cu reforma lui…
”În România”, spunea cu puțin timp în urmă un senator, ”nimeni nu mai crede în politică, în principii și în loialitate” (v. articolul ”Utopia și iobăgia”, semnat de Augustin Buzura). Cum s-a ajuns la o asemenea situație incredibilă? Meseria de politician nu apare în Nomenclatorul de meserii… Da, da, ați citit bine, meseria cea mai bine plătită în România nu apare pe lista oficială… Se practică după ureche, probabil de aici și haosul. Nicăieri nu scrie că politicienii sunt pregătiți de o școală specială. Nu există școli nici pentru președinți de țară, ambasadori, senatori, deputați, primari. Vă dați seama ce s-ar întâmpla dacă ar exista o școală pentru președinți de țară? Mamăăăăă!, ce pilăraie ar fi!
În vremea celor care au reușit să zidească România Mare, a existat unire în cuget și simțiri, au existat bărbați adevărați, care au acționat după un Proiect clar întocmit. Pe atunci, lumina nu venea ”nici de la Răsărit”, nici de la Bruxelles. Lumina venea din dragostea de Țară, neam și credință, calități pe care le-am cam pierdut.
Paradoxal, în anul 100 al existenței României, neprietenii pretind că a devenit Țara lui Zero. Unde nu există altă miză și nici altă obsesie decât alegerile anticipate. Tot timpul politicienii actuali, mai ales cei din opoziție, vor alegeri. Vor jilțuri, scaune confortabile, dregătorii mari, caftane. Din păcate, politicienii de astăzi sunt făcuți dintr-un aluat diferit de cel al alegătorilor. Gâlceava politicienilor durează de aproape trei decenii și devine tot mai violentă. Să spui în fața nației că actualii politicieni de la butoane reprezintă ”cel mai iubit Guvern din istoria României” este incalificabil! Cum să nu privească cu nostalgie românii spre ”geniul Carpaților”, care a murit cântând pentru popor? Cum să-l uite cu ușurință? Știți ce vor să facă nostalgicii? Vor să organizeze un proiect turistic pentru străini pe ruta Scornicești – locul execuției, Târgoviște, numit ”Turul roșu”. Care tur turistic se va baza pe amintirea lui Ceaușescu. Ce vor putea admira străinii cu buzunarele pline de verzișori? Multe. De pildă, la Muzeul Comunismului, care încă nu s-a organizat, vor vedea în viitor portretele celor uciși de torționarii comuniști în închisori, în cei 45 de ani de oprimare. Închisorile de la Canal. Să nu uităm că, pe vremea lui Ghiță Dej și Petru Groza, deținuții politici erau considerați ”bandiți” și erau duși la anchetă cu ochelari de tablă, să nu vadă nimic. Nu-i palpitant, nu-i comercial? Turiștii străini vor vizita Casa Poporului, Metroul, Cișmigiul, Arcul de Triumf… Vor vedea cartelele de pâine și carne, cătușele din dotarea milițienilor și securiștilor, școlile ”conservate” la stadiul paragină, pământul arabil lăsat pârloagă, instalațiile de irigație furate sau distruse, fabricile vândute la diferiți samsari, la fier vechi. Să sperăm că vizita imaginară făcută de turiștii străini în România își va atinge scopul. Că vor înțelege bine ce s-a întâmplat în țara lui Dracula. Că ceva s-a întâmplat, cineva a tras sforile.
Comunismul din România celor 45 de ani trebuie privit cu obiectivitate, corect. Nu cu ”rele și rele”, cum susține Magda Ursache în cartea ei de căpătâi… Și subsemnatul l-a iubit pe Ceaușescu, trei zile, în vara lui ’68, în timpul invaziei rusești din Cehoslovacia. Eram profesor examinator la Liceul ”Roman Vodă”, din Roman, la Bacalaureat, și eram praștie, nu puteam să ascult candidații. Și astăzi aud acuzele aduse de Ceaușescu invadatorilor. Am fost sigur că vom fi ocupați și noi. N-am fost, am scăpat, dar n-am uitat acele clipe. Apoi, ne-am întors în ”Epoca de aur” pe care politrucii, cei mai nepregătiți oameni din societate, o ridicau în slăvi. Ceaușescu dorea să ne ducă pe cele mai înalte culmi ale socialismului și comunismului. N-a mai apucat. Pe vremea lui, circula un blestem cumplit: ”Dar-ar Dumnezeu să trăiești numai din salariu!”. Nimeni n-a bănuit că, după trei decenii de la Revoluție, salariile oarecum reduse vor dispărea prin disponibilizare. Că vom pleca pe coclauri străine să ne încercăm norocul, să fim slugi.
Paradoxal, astăzi nimeni nu știe ce ne așteaptă mâine. Unde mergem și unde vrem să ajungem. Nu există absolut niciun proiect clar de urmat, nicio hartă, niciun țel. Trăim de-a moace și de-a oraca, din mișmașuri, ca minoritarii bronzați de pe Cuiejdi. Mimăm totul, democrația, libertatea, viața de partid. ”Singura certitudine este că împrumutăm 600 de euro pe secundă, bani care vor fi returnați” (vezi articolul ”Bantustane, faliți și impostori”, semnat de Augustin Buzura). Prea puțini dintre noi au înțeles ce s-a întâmplat în Decembrie ’89. Libertatea a fost cucerită în stradă, cu mult sânge, dar apoi nu a fost cine să învețe mulțimile victorioase să facă și pasul următor: adică să le arate cum să o folosească. Aici s-a produs ”ruptura” de care au profitat învârtiții momentului, care și astăzi stau în birouri bine capitonate, inclusiv la Piatra Neamț.
Moș Ghiță, vecinul meu de ogor, când ostenește la tăiat păpușoiul, face pauză și vine la marginea hatului, mai stăm la un pahar de vorbă. Ultima dată m-a întrebat încotro se îndreaptă România, patria noastră dragă? I-am răspuns documentat: ”Merge spre nicăieri!”. Am greșit cumva? Viitorul este un cuvânt absent în vocabularul politicienilor actuali. Oare ce ne aduce ziua de mâine? Chiar așa, ce?
Prof. Dumitru RUSU