Propunere Mesagerul – Banii dați la clasă să se deducă din impozitele locale!

În plin avânt revoluționar despre cum cresc, de la an la an, alocările de bani pentru învățământ și, direct proporțional, cresc abandonul școlar și analfabetismul funcțional, am încercat să înțelegem de ce, într-o țară cu învățământ gratuit și obligatoriu până la un anumit nivel, cuvântul ”gratuit” înseamnă, în primul rând, bani de la părinți. Că vorbim despre celebrul fond al clasei, de bani strânși pentru tot felul de lucruri de strictă necesitate, fenomenul există, toată lumea știe cum și de ce se strâng bani. Vorbim deja despre o cutumă. Părinții știu că, dacă vor condiții cât de cât omenești – perdele la clasă, bănci funcționale, tablă, coș de gunoi, mături, hârtie pentru imprimantă, cretă, markere, manuale, caiete speciale, cursuri speciale, geamuri, uși, chiar parchet, etc. -, trebuie să scoată bani din buzunar. Și nu bani puțini, se ajunge la sute chiar mii de lei într-un an.

Am cerut o părere despre acest fenomen inspectorului școlar general de Neamț, prof. Elena Laiu. Răspunsul este genial, în stupizenia sa administrativă. Doamna Laiu face trimitere la lege și ne urechează on line, atrăgându-ne atenția că «Noțiunile de ”fondul clasei, fondul școlii” nu au corespondent în legislația în vigoare; ca o consecință firească a celor expuse anterior, nu se pot da dispoziții și nu se pot lua măsuri referitor la o noțiune care nu este definită expres de lege». Răspunsul oficial continuă cu niște citate din lege, CARE NU AU LEGĂTURĂ CU FONDUL PROBLEMEI.

Ministerul Învățământului și inspectoratele școlare coordonează o activitate fundamentală pentru viitorul națiunii, în care minciuna este coloana vertebrală. Copiii învață de mici care este puterea banului, iar învățătorii și profesorii sunt puși în situațiile cele mai umilitoare – să ceară de-a dreptul sau să sugere părinților și copiilor să contribuie pentru a avea o clasă cât de cât funcțională. Nu vorbim aici de cazurile în care se cere ceva pentru uz personal.

Cât despre directori, cu cât reușesc să ”convingă” părinții să aducă bani mai mulți la școală sau cât mai multe materiale, cu atât sunt mai apreciați. Cazul unui director de liceu (de elită), care a condiționat mutarea într-o sală de clasă mai însorită de repararea și dotatarea încăperii (cu tot ce trebuie, de la parchet la dulapuri, perdele și cuier) este de notoritate și se consideră dovadă de management performant. Mai ales că părinții au cheltuit peste 7.000 de lei doar în acest caz.

* Constituția – hârtia igienică (și) a sistemului de învățământ

Nu există o mai clară și gravă încălcare a Constituției în România precum prevederile care se referă la învățământ. Statul nu asigură decât condițiile minimale, de multe ori nici pe acelea. Gratuitea există doar pe hârtie, părinții fiind cei care contribuie din plin la funcționarea școlii. Cine minte cu privire la finanțarea învățământului? Toți!

Prima minciună este în Constituție, ajunsă, oricum, hârtie igienică cu folosință repetată la îndemâna Curții Constituționale.

Urmează Guvernul. Fără deosebire de ideologie politică, toate guvernele României și-au bătut joc de școală. Apoi Ministerul Învățământului. Apoi începe minciuna pe plan local – Consiliul Județean, Primărie, după caz, Inspectorat Școlar, director de școală și se ajunge la nivel de diriginte și învățător. Culmea este că toată lumea consideră normal să se întâmple aceste lucruri, iar părinții își trec în bugetul personal toate cheltuielile pe care ar trebui să le facă autoritatea centrală și cea locală.

Să ne întoarcem la minciuna instituționalizată. În Constituția României, art. 32 vorbește dreptul la învățătură – nota bene: nu vorbim despre educație! – și statuează că ”Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare”. Ca să nu fie discuții la proces, cităm și continuarea ”Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii”.

Ce spune doamna inspector general în adresa trimisă redacției: ”Precizăm că, potrivit prevederilor art. 181 din OMECS nr. 5079/2016, privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, Comitetele de părinți sunt cele care, conform prevederilor legale în domeniul financiar, pot contribui la întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei”. Mai mult decât simpatic, statul român a stabilit și cadrul legal prin care părinții – de bună voie și siliți de realitate – pot contribui la întreținerea, dar și la dezvoltarea și modernizarea bazei materiale. Din banii proprii. În condițiile în care acest lucru ar trebui să-l facă statul și autoritatea publică locală.

La o eventuală chestionare pe acest subiect, prima reacție vine la foc automat: ”Nu sunt bani”, ”sunt cheltuieli”, ”sunt datorii”… De parcă datoriile le-au făcut copiii și părinții sunt obligați să scoată bani din buzunar, să țină locul autorității, dacă vor condiții cât de cât normale pentru copiii lor.

Minciuna nici măcar nu mai trebuie demonstrată, 99% dintre părinți putând confirma că strâng bani din greu, pentru a dezvolta și moderniza baza materială.

* Studiu de caz cu bănci, jaluzele, parchet, hârtie igienică, oameni de serviciu, imprimante și laptop-uri

Cu precizarea că așteptăm să ne povestiți despre aventurile proprii în privința dotării școlii cu învățământ gratuit unde aveți copiii, vă prezentăm un studiu de caz. O clasă dintr-o școală de top din Piatra Neamț, cu copii buni, selecționați, care își încep aventura cu învățământul gratuit încă din clasa pregătitoare. Precizăm că toate datele sunt reale, pot fi demonstrate ușor, dar, pentru că interesul este doar de a devoala un sistem și a propune o soluție care să ne scoată din minciună, nu vom face publice numele protagoniștilor.

FOTO: Războiul hârtiei igienice, povestit de Despina Bădescu și ilustrat de Roma Gavrilă (Scoala9.ro)

Clasa pregătitoare. Pentru părinții conștiincioși, aventura începe cu mobilierul. Există o adevărată industrie în acest sens, directorii de școală și învățătorii au la mapă oferte ale firmelor care, în timp, au devenit agreate. Asta când nu există părinți descurcăreți, pe principiul ”Știu eu pe cineva, s-ar putea să ne dea mai ieftin, că-l cunosc”. La clasa despre care vorbim, o firmă cunoscută pe piață face o ofertă pentru măsuțe și corpuri de diferite dimensiuni: peste 6.000 de lei. Dintr-un foc! În cele din urmă, pe principiul ”Știu eu pe cineva”, se asigură mobilier la vreo 4.000 de lei, cu achiziție de scaune de la Metro, la 50 de lei bucata. Sigur, mobilierul trebuia asigurat de la buget, dar, pentru asta, directorul trebuia să ceară, eventual să bată cu pumnul în masă, să se agite. Cu greu te poți agita când ești numit pe pile sau politic (în cele mai multe dintre cazuri).

Pasul următor: nu se poate pune mobilă nouă în clasă veche și ”neconformă”. Așa că se trece la rașchetat parchet, văruit, spălat geamuri, pus mochetă, table noi, cu markere, să nu înghită copiii praf de cretă, că dup-aia fac febră și astm. Se înlocuiesc suporturile de neoane, se cumpără neoane, se repară prize. SE TRAGE INTERNET! Că dacă onor ministrul în exercițiu mai vine cu o idee să-i doteze pe copii cu tablete? Ce-ar mai fi? Dacă e cu program de 8 ore, se cheamă că elevii trebuie să și mănânce, deci musai se cumpără veselă: ”Este ceva, dar s-a mai spart, s-a mai ciobit, trebuie refăcut stocul”. Tot părinții, că școala asigură învățământ gratuit și obligatoriu numai 4 ore, restul e… moft și mofturile se plătesc. Obligatoriu trebuie laptop și imprimantă la clasă, că ”manualul nu e suficient și trebuie lucrat suplimentar, de pe fișe”. Corect? Corect!

În bani românești, tot episodul, care nu e decât primul, însumează la vreo 500-600 de lei pe cap de copil. La care se mai pun una-două sute, că ”trebuie reparate și dulapurile de pe hol”. Precizare absolut necesară: chiar trebuia, pentru că mizeria existentă e demonstrată de fotografii.

FOTO: Războiul hârtiei igienice, povestit de Despina Bădescu și ilustrat de Roma Gavrilă (Scoala9.ro)

Urmarea firească se știe: după entuziasmul începutului, cu asigurarea unei baze decente de lucru, se trece la ”procesul instructiv-educativ” în sine. 100 de lei de copil pentru rechizite care să ajungă tot anul – caiete, coperți, acuarele, pensule, lipici, hârtie colorată – și încă vreo 200 pentru consumabile de igienă, pe care trebuie să le asigure părinții, că școala a folosit banii de la primărie să pună camere video, nu să cumpere săpun la baie. Hârtie igienică, șervețele umede, șervete de bucătărie de hârtie, pahare de unică folosință, săpun lichid. 200 de lei pe an de copil e o nimica toată, mai ales că se acceptă și plata în două-trei rate.

Fără cheltuielile prilejuite de 1 și 8 martie, alte ocazii fericite, serbări – care, la rândul lor, înseamnă bani -, fără vreo excursie, în cazul în care, Doamne ferește!, doamna învățătoare e una cu mintea deschisă și aerisită și aplică învățarea bazată pe experiențe, nu doar pe toceală, numai pentru dotarea minimă și baza materială a clasei se adună 800-900 de lei de copil. Să spunem că, din asta, 30% înseamnă pretenții ale părinților – că sunt și astfel de situații -, restul însă reprezintă bani dați ca să se poată ține orele în condiții decente.

La 30 de copii, vorbim despre 24.000-27.000 de lei! Și socotelile nu se încheie aici.

Aventura continuă de la an la an, cu costuri mai mari sau mai mici. În școli există adevărate lupte când se mută niște învățători de la o clasă în alte – se fac transferuri de mobilier, părinții cer și fac presiuni ca ”doamna” să se mute cu tot cu mobila ”lor” sau, dacă nu, ”să li se plătească” mobila, scăzând, normal, uzura!

Încă o precizare: aceste cheltuieli sunt doar la clasă. Nu sunt bani contabilizați în vreo asociație și nu au legătură cu asociația din școală, unde cotizația este pe la 5-15 lei pe semestru. Acolo, teoretic, banii se contabilizează.

Un alt aspect demn de menționat: niciuna din aceste dotări nu e trecută oficial în inventarul școlii, dar asta nu inoportunează pe nimeni. De cele mai multe ori, părinții, în nume propriu, contractează servicii cu diverși prestatori, pentru clasă sau școală.

Totul se petrece sub ochii conducerii școlilor, care, oficial, nu văd, nu cunosc, dar neoficial se bucură că au mai scăpat de niște cheltuieli. S-a ajuns ca până și ușile să le schimbe părinții!

Într-o țară care asigură ”dreptul la învățătură”, educația fiind lăsată pe planul secund, a fi învățător sau diriginte bun, în viziunea directorilor, înseamnă, în primul rând, să știi să ceri părinților bani pentru școală. Lucru pe care-l fac și aceștia când vorbesc cu asociația de la nivel de școală. Când lucrurile se discută deschis, fără jenă. Se caută sponsori care, pe firme, fac donații cât timp au copiii la școală, dar care au și ei pretenții la atenție suplimentară când vine vorba de calificative sau note. Așa răsar o sumedenie de premianți de ocazie.

Și, că tot veni vorba de premianți, tradiționalele diplome și premii la final de an școlar sunt suportate tot de părinți, în majoritatea cazurilor. Că ei își amintesc și acum cu bucurie de coroniță și cărți.

* Inspectoratul Școlar nu știe, nu cunoaște și, dacă se întâmplă, școlile să ia măsuri!

Am cerut un punct de vedere Inspectoratului Școlar Neamț cu privire la acest subiect. Răspunsul este antologic și merită publicat pentru elevii de astăzi, cititorii de mâine:

«Având în vedere cererea dvs., înregistrată la ISJ Neamț cu nr. de mai sus, conform Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, vă comunicăm următoarele:

Precizăm că, potrivit prevederilor art. 181 din OMECS nr. 5079/2016, privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, Comitetele de părinți sunt cele care, conform prevederilor legale în domeniul financiar, pot contribui la întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei, iar cadrelor didactice li se interzice în mod expres strângerea și/ sau gestionarea acestor fonduri.

De asemenea, potrivit art. 196 din același act normativ, se interzice constituirea de fonduri de protocol sau a oricărui alt fond destinat derulării examenelor/ evaluărilor naționale.

Inspectoratele școlare nu au atribuții în verificarea modului în care comitetele de părinți strâng și/ sau gestionează contribuțiile pentru întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei.

Eventualele abateri disciplinare ale cadrelor didactice, referitor la încălcarea dispozițiilor art. 181, alin. 3 și art. 196 din OMECS nr. 5079/2016 se cercetează și se sancționează de către unitatea de învățământ angajatoare, conform art. 280 din Legea nr. 1/2011.

Cu stimă,

Inspector Școlar General,

Prof. Elena Laiu»

* Mesagerul de Neamț propune o soluție si vă cere sprijinul

Simpla menționare a unor situații de acest gen nu este suficientă pentru niște autorități încremenite, care nu au decât grija salariilor și a pensiei babane.

Soluția, din punctul nostru de vedere, este foarte simplă și la îndemâna fiecărui consiliu local de municipiu, oraș sau comună. Consiliile sunt formate, teoretic, din cetățeni, aleși de locuitorii din zona respectivă să-i reprezinte și să le apere interesele. Pe cale de consecință, soluția este aici. Dacă se vor găsi oameni cu adevărat dedicați comunității și cu un dram de curaj în fața mai-marilor de la partid.

Ce propunem? Este la latitudinea Consiliului Local, chiar și a celui de la Piatra Neamț, să adopte o hotărâre prin care părinții care contribuie la ”întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a școlii” să poată scădea suma din taxele și impozitele locale! Ai dat 200 de lei pentru un lucru NECESAR școlii, pe care era datoria autorităților să-l asigure, atunci să plătești cu 200 de lei mai puțin la impozite. PENTRU CĂ DIN PLATA ACESTOR IMPOZITE TREBUIE ASIGURATE CELE NECESARE ACTIVITĂȚII ÎN ȘCOLI!

În felul acesta, toată lumea ar fi responsabilizată: autoritatea locală să facă un buget echilibrat pentru școli, directorii să prezinte necesitățile reale către autoritatea locală, iar părinții ar ști că au un avantaj fiscal dacă se implică. Degeaba se bat cu pumnii în piept primarii și spun că, la ei, nu se măresc taxele și impozitele locale, în vreme ce părinții dau la școală, la negru în proporție de 80-90%, sume care se ridică la sute de lei anual.

Ce se câștigă?

În primul rând, dispare, în mare măsură, minciuna învățământului gratuit. Apoi banul se va cheltui cu mult mai mare atenție, niciun primar nefiind dispus să își vadă diminuate veniturile din taxe și impozite, pentru că asta se va întâmpla dacă nu va exista o alocare bugetară corectă.

Din punctul de vedere al părinților, cei care contează în această ecuație, ar fi numai avantaje. Ar da bani și ar ști că acești bani intră într-un circuit legal, iar, la final, ar plăti mai puțin sau deloc la taxe și impozite locale. Fiind nevoie de documente justificative, ar dispărea plățile și prestațiile la negru, de la mobilier până la alte servicii. Ceea ce ar însemna mai mulți bani colectați de Finanțe de la producători.

Directorii, învățătorii și profesorii diriginți ar putea beneficia de un cadru legal care să poată convinge părinții că, dacă investesc, vor avea niște avantaje.

Modalitatea practică prin care se poate produce o asemenea hotărâre poate fi la îndemâna fiecărui consiliu local. Nu trebuie decât să se găsească un primar, un consilier, un grup de consilieri care să-l promoveze. Argumentele sunt la lumină, le știe fiecare, pentru că toți au copii, nepoți, rude care lucrează în învățământ și știu cum stau lucrurile.

Este cea mai simplă variantă și cea mai rapidă. Pentru că ne îndoim că reglementarea s-ar putea face la nivel național. Dacă, însă, un singur consiliu local ar adopta această măsură, ar apărea și efectul de multiplicare.

Momentul este foarte propice pentru lansarea unui asemenea proiect.

În așteptarea alegerilor, toți politicienii sunt dispuși să asculte și se tem să nu le-o ia înainte adversarii politici cu diverse inițiative. Cu o campanie mediatică pozitivă, la presiunea alegătorilor, prin toate mijloacele prin care se poate face acest lucru, vor ține seama de o astfel de propunere.

Mesagerul de Neamț le va cere părerea și vom consemna dorința lor de implicare. Deputați, senatori, primari, consilieri de tot felul, politicieni cu influență. Pentru că doar așa vom vedea cât e de la mână pân’ la gură și care este diferența dintre vorbe și fapte. Dacă nu vom găsi în niciun UAT din Neamț pe cineva dornic să promoveze un astfel de proiect, vom pregăti noi unul, vom lansa o listă de semnături, pe localități, cu care să adunăm un număr suficient de susținători pentru promovarea acestei inițiative, cu impact direct în buzunarul cetățeanului. Sau pentru a declanșa un referendum local.

Valentin BĂLĂNESCU

pietricica turism

1 COMENTARIU

  1. Propunerea e bună, doar că punerea ei în practică e … adică, nu e.
    Și la sănătate s-ar putea propune ceva de genul: cine nu a beneficiat de niciun serviciu medical în 12 luni să primească înapoi banii cotizați la CAS. Sau să-i poată direcționa spre cazuri care necesită tratamente în afara țării, spre exemplu.
    Rețelele de socializare sunt pline de solicitări de ajutor pentru cazuri dramatice: copii și oameni tineri bolnavi de cancer sau imobilizați la pat din cauza unor maladii înfiorătoare.
    CAS-ul este, după cum spunea cineva, cea mai profitabilă bancă din România. ȘI?
    Pentru cine? Ghiciți, dacă încă nu știți.
    În timp ce unii sunt condamnați la moarte înainte de a ști ce e viața, alții huzuresc pe acești bani. ȘI?
    Cât despre ”cotizațiile” pentru învățământul gratuit… fără alte comentarii. Articolul spune tot.
    ȘI?
    Scapă cine poate!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.