Anca şi Sharif – omul şi calul dansând spre performanţă

Când avea 12 ani, a mers pentru prima dată la Baza hipică din Piatra Neamţ și s-a îndrăgostit de cai. A crezut că în trei zile poate învăţa totul despre ei, însă n-a fost deloc așa. Abia după ce-a absolvit facultatea şi a făcut şi master în psihologie, s-a orientat spre domeniul care o preocupa de ani de zile şi a urmat doctoratul în creşterea cailor. Acum are 4 cai, iar Sharif, prima ei achiziţie făcută direct din herghelie, a ajuns vicecampion naţional şi balcanic.

Anca Roman Popovici s-a născut pe 16 mai 1983, la Piatra Neamț, și are o singură soră, cu 7 ani mai mică, programator în Cluj. Ea însăşi a urmat liceul de informatică, din dorinţa de a nu învăţa într-un liceu de fete. Apoi s-a orientat spre facultatea de psihologie, pentru că n-a lăsat-o tata să se ducă la Academia de Poliţie. Erau doar 5 locuri pe vremea aceea pentru fete şi, implicit, suspiciuni din partea capului familiei că ar putea fi ”rezervate”. S-a consolat oarecum cu psihologia, dar, după absolvire, a lucrat la două firme din Iaşi care nu au nicio legătură cu domeniul în care s-a specializat. Şi-a dat seama, repede, că vrea cai şi s-a înscris la doctorat – o alegere pe care o consideră şi acum foarte inspirată. După 3 ani, în care a învăţat aproape tot ce-şi dorea să ştie despre creşterea cailor, a încercat să fie instructor, însă la Piatra Neamţ nu a mers şi nici la Bacău n-a avut mai mult succes.

O perioadă am încercat să trăiesc din cai, dar, când am văzut că mă afund în datorii, am zis că trebuie să fac ceva să şi câștig nişte bani. Am vrut să devin agent la Poliţia naţională, însă am fost respinsă, pentru că am 1,64 înălţime şi minimul era 1,65. În 2016, când s-au scos la concurs posturi de agent la Poliţia locală, m-am înscris şi am luat examenul. La început, am patrulat pe străzi, dar, de anul acesta, lucrez la dispecerat, unde se sesizează orice, de la copiii care stau pe bancă în fața blocului, până la probleme serioase. Ne confruntăm des cu problema cerșetorilor, care nu s-a rezolvat nicăieri în lume și nu cred că se va rezolva nici la noi”.

* ”Nu cred că în școli se fac analize la apă din 3 în 3 luni”

Calul cu care a făcut echipă din start, cumpărat la noroc din Herghelia Rădăuţi, în noiembrie 2006, este Sharif. Acum are 16 ani şi a evoluat de la anduranţă, la dresaj de nivel înalt. Îi plac oamenii, muzica, aplauzele şi are comportamentul unui profesionist care ştie când reuşeşte şi reacţionează imediat. Veterana este, însă, Tatijana, cumpărată din Olanda, o iapă care are 19 ani. Doi dintre mânjii ei, Don Schatten (Umbră) și Don Sternhen (Micuța stea) sunt speranţele de viitor ale Ancăi. Şi-a propus să ajungă la olimpiadă, mai întâi cu cel mai mare din ei, care este acum în vârstă de 3 ani, apoi şi cu celălalt – cu un an mai mic.

În călărie nu este expunere, nu sunt mulţi spectatori, mai ales la Piatra Neamț, unde se țin concursuri de sărituri, care sunt mai simplu de privit decât cele de dresaj și, totuși, tribunele sunt goale. În Germania, tribunele sunt arhipline la concursurile de cai. Competițiile de acest gen sunt sponsorizate de Rolex, de Mercedes, de branduri supercunoscute și foarte puternice, iar dresajul este un fel de patinaj artistic și, atunci, este un sport al elitelor și sponsorii sunt de un nivel înalt. În România nu se întâmplă astfel, pentru că nici nu avem spectatori, nici nu există cultură în sensul ăsta. Când aveam 25 de ani, credeam că pot face în România ceea ce am făcut în Germania, dar acum, la 36 de ani, sunt convinsă că la noi nu se poate. Copiii din Germania fac sport cu toţii, unii la cai, alții la fotbal sau la baschet, în timp ce la noi sunt scutiți de mici. Aici este o problemă. Prin educație pot să-şi formeze un gust și să le placă ceva. La noi, dacă le dai numai mici, bere, semințe și manele, nu are cum să le placă muzica clasică”.

Pentru Anca, pasiunea pentru cai este întregul ei univers. Încalecă pentru clubul din Iaşi, fiindcă la Piatra Neamţ nu a găsit înţelegere la Baza Hipică. Lucrurile sunt destul de complicate şi cu federația, care susţine mai mult cursele de obstacole decât dresajul. Iar concursurile, deplasările şi cheltuielile cu întreţinerea celor 4 cai se ridică la sume considerabile. Are noroc că prietenul ei împărtăşeşte aceeaşi pasiune şi contribuie substanţial la susţinerea financiară.

Analizele la apă și la furaje se fac din 3 în 3 luni. Nu cred că în școli se fac analize la apă din 3 în 3 luni, de exemplu. Foarte greu am găsit furnizori de furaje, acum luăm lucernă de la niște domni de la Roman, oameni serioși, cu care ne-am înțeles pentru un anumit număr de baloți. Însă le dăm cailor şi concentrate speciale, de la un distribuitor din București, care le aduce din Olanda. Costă 90 de lei sacul de 20 kg, la un ritm de consum de 1 kg pe zi. Apoi, la o lună jumătate, caii trebuie potcoviți, iar la fiecare 3 luni le facem analize la București pentru anemia infecțioasă – un fel de SIDA a cailor. În țările civilizate nu mai există cai de căruță și, în felul ăsta, a fost eradicată boala. Dacă-ți găsește calul bolnav, ți-l sacrifică, și-ți dă valoarea de abator, ceea ce este nimic pe lângă cât costă animalul. Iar ca să mergem la un concurs plătim certificat de transport dus și întors. Peste toate, avem cam 10-12 registre de completat, inclusiv un registru în care trebuie notat zilnic cum este calul, cum este așternutul, cum e ușa la boxă şi alte detalii pe care le cere Direcţia Sanitar-Veterinară. Legea în România spune că fermele trebuie să respecte nişte parametri. În afară se fac analize pentru anemie infecțioasă o dată pe an și atât. Iar caii au un statut special, sunt doar cai de sport, consideraţi animale de companie. Nu am calculat cât costă într-un an 4 cai, dar e cert că luptăm ca să supraviețuim. Eu am noroc că nu plătesc pensiune – în general, costă1.200 de lei pe lună -, la care se adaugă potcovitul, analizele, vaccinurile, deparazitările, mâncarea 1.200 de lei de cal şi așternutul din rumeguș special. Noi îl cumpărăm de la o firmă din Joseni. Este un fel de talaş în saci vidați și are o caracteristică exact ca a nisipului pentru pisici – absoarbe și se face roșu”.

La cheltuielile de întreţinere, se adaugă cele cu echipamentul. O șa ajunge 3.000 de euro, o pereche de pantaloni între 150 şi 200 de euro, iar cizmele de călărie costă între 150 şi 1.200 de euro. O cămașă banală înseamnă 50 de euro, un joben 150-200 de euro, iar un frac 3.000 de euro, ceea ce-i determină pe mulţi călăreţi să abordeze croitori locali, care lucrează după model. Investiţia în sport a însemnat, însă, şi cheltuieli ocazionate de pregătirea în domeniu: cărţi de specialitate, deplasări în străinătate, antrenamente cu profesionişti din Germania, Olanda şi Ungaria.

* ”Trebuie să ai ochi să vezi caii”

În Germania și în Olanda există manejuri acoperite, cu oglinzi pe toate părțile, unde îți vezi poziția corpului şi, în acelaşi timp, poţi vedea ce face calul. Eu mă antrenez uitându-mă în jos, să mă asigur că și-a aliniat picioarele şi că face toate mişcările corect. Când mi s-a spus că Sharif nu e cal de dresaj, m-am ambiționat să demonstrez contrariul. Şi am dovedit. Marii călăreți spun că în viață întâlnești maximum doi cai care să te ducă spre performanță. Eu am avut noroc, pur şi simplu. Am mers într-o herghelie, mi s-a spus că sunt 3 cai de vânzare și am ales. Puteam să iau un cal bolnav sau unul cu probleme de temperament, ceea ce este mai grav decât orice. Trebuie să ai ochi să vezi caii. În afară, calul care se vinde are un pachet de radiografii care ajută foarte mult la detectarea viitoarelor probleme. Când nu ai un astfel de ajutor, mergi pe feeling. Desigur, problemele cu picioarele sunt cele mai grave. O fractură este fatală, chiar dacă acum se poate opera. Închide, clar, calea spre performanță. Calul în libertate sare, iar noi mergem pe mișcările lui firești în dresaj. Fracturile se întâmplă prin accidentări, iar cursele de galop sunt mai dure pentru cal, acolo se rup picioarele. Un cal la galop este încălecat la 2 ani, în vreme ce noi îl încălecăm la 4 ani, cam asta este diferența. Scheletul calului se definitivează la 6 ani. La doar 2 ani, este ca un copil mic pe care-l pui să ridice greutăți. Inevitabil există urmări”.

În general, ultima cursă a cailor este cursa veteranilor, însă puţini ajung să participe. Cei mai mulţi sunt duşi la abator după 7 ani de viaţă sportivă. Caii Ancăi nu vor avea, însă, o astfel de soartă. Sharif va muri de bătrânețe. Tatijana, care a avut o infecție în copită, iar acum suferă de emfizem pulmonar, este deja liberă ”pensionară” pe păşune.

Când am cumpărat-o pe Tatijana, am zis că, dacă-mi face un mânz, n-o voi da şi o voi lăsa să trăiască pe pășune, până moare de bătrânețe. Caii de sport trăiesc 25 de ani. Ea nu va trăi atât, pentru că a fost iapă mamă și s-a uzat foarte mult. An de an a făcut mânji în Olanda, iar gestația la iepe este de 11 luni. Mie mi-a făcut doi mânji şi și-a câștigat dreptul la o viață liniştită.

La licitaţie, eu nu pot să mă apropii de un cal de valoarea mânjilor mei, care este undeva la 400.000 de euro. Cel mai scump cal costă, de exemplu, 3,2 milioane de euro. Şi îl poţi pierde dintr-o banală colică. Se întâmplă frecvent. Colica se poate face de la orice – apă rece sau un spor de mucegai din fân. Dacă nu apuci să duci imediat calul pe masa de operaţie, adică într-o oră, două – ceea ce, în România, este imposibil -, şi face ocluzie intestinală, moare. Și în afară mor cai de milioane de euro de colică”.

Dincolo de performanţe şi de frumuseţea sportului în sine, Anca este genul de antrenor care defineşte complet simbioza dintre om şi cal. Şi vede limpede efectele: ”Cam câtă încredere în sine capătă un copil care, la 7-8 ani, învață să controleze un animal de 600 kg și face ce vrea din el? Cam cum se dezvoltă, ca temperament, atitudine şi încredere în sine, comparativ cu un copil pentru care și o pisică este prea mult?”.

Cristina MIRCEA

pietricica turism

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.