Pe o străduță din Târgu Neamț, pitită la umbra unor copaci tineri, se află o clădire veche. De fapt, o poveste. Povestea unei meserii, ce ar risca să dispară, dacă un meseriaș precum Nicolae Rusu Lariu nu ar ține-o în viață.
Domnul Nicolae Rusu Lariu are la bază o facultate în administrație publică și un master în drept și administrație publică europeană. Contrar așteptărilor, este, însă, marochiner. A preferat să facă meseria aceasta, pentru că, pur și simplu, o iubește: ”Nu aș fi putut să mă angajez la stat și să duc o viață liniștită, fără stres”. La cei 69 de ani ai săi, domnul Lariu practică profesia de marochiner și acum. O meserie ce riscă să dispară. Secția lui este singura din orașul Târgu Neamț și una dintre cele patru secții de acest profil din întreg județul.
* ”Meseria asta e o poveste”
”Am înființat acest atelier în 1967, în cadrul Cooperativei Unirea. De atunci, am format marochineri, începând cu ucenicia și până la a face școli profesionale. Dar au plecat prin alte părți, pe la alte cooperative, așa cum era atunci, înainte de 1989. Până la revoluție totul a fost bine. Meseria asta e o poveste. Eu am dat examen la liceu și am reușit, dar fără loc. Le-am zis părinților că nu rămân acasă, orice ar fi. Vroiam să muncesc, să am o meserie. A mers mămica cu mine la Cooperativa Meșteșugărească Unirea, unde erau două locuri. Un loc pentru marochiner și un loc pentru blănar (cojocar). Sincer să fiu, nici nu știam ce e aceea marochinărie. Credeam că e ceva de făcut unghiile la doamne. Am mers la Galați și am luat cu nota 10. Am făcut cursurile profesionale la Craiova, apoi practica la Bacău. Așa am învățat meseria asta. După ce am terminat școala, am venit acasă, la Cooperativă, și am înființat acest atelier. Cred că am ales o meserie care era necesară pentru oraș. Înainte se vindea tot ceea ce era în vitrină. Cu timpul, conducerea, văzând că totul merge bine, a început să-mi aducă ucenici. Cred că și în ziua de azi mulți nu știu ce e aia marochinărie și cu ce se ocupă. Marochinăria se ocupă cu confecționarea din piele a poșetelor, a genților de voiaj, a cordoanelor, a borsetelor, a harnașamentelor. Este o meserie care trebuie să îți placă. Toate categoriile de oameni vin la noi”.
* ”La noi nu se mai produce nimic, ne-au invadat chinezii piața”
Dacă, până în 1989, meseria de marochiner și, implicit, produsele de marochinărie românești erau la mare căutare, acum, piața autohtonă este invadată de marfă chinezească de cea mai proastă calitate.
”Când activitatea a început să meargă, am început să mergem și la contractări, pe la acele târguri care se făceau la nivel național, care aveau loc o dată sau de două ori pe an. La Neptun, la București la Pavilion, la Sinaia, la Sovata… Făceam o colecție și îmi prezentam cea mai bună marfă, alături de alți marochineri din țară. Înainte de 1989 a mers foarte bine. Primeam comenzi anuale și chiar lunare. Atunci era simplu să te aprovizionezi. Mergeai cu o comandă, cu o delegație de bancă și cu un ordin de deplasare, oriunde în țară și aduceai câtă marfă vroiai. Înainte de 1989, în țară erau fabrici care făceau înlocuitori din piele. Cam 95% ne aprovizionam de la Guban Timișoara. Un holding de piele artificială, ecologică. Pielea naturală o luam de la diferite tăbăcării, care erau pe lângă fiecare fabrică de încălțăminte – Clujana din Cluj, Pionerul din București, Partizanul din Bacău. Acum nu mai este așa. Producători în țară nu mai avem și am fost nevoiți să apelăm la străini. În țară există depozite cu marfă din străinătate, de accesorii metalice, de înlocuitori din piele, etc. Noi lucrăm cu marfă din afară acum. La noi nu se mai produce nimic. Plus că pe piața noastră au apărut producători de marochinărie străini. Cum ar fi chinezii. Ei vin cu niște prețuri foarte mici. Dar nu disper. Sunt călit. Am început să facem alte modele, să facem ceea ce nu au ei pe piață”.
La Cooperativa Unirea, domnul Lariu a fost și vicepreședinte, dar și președinte interimar pentru o scurtă perioadă. ”Era o cooperativă puternică, cu mii de oameni angajați”, își aduce aminte. ”Am fost consilier local din 2004 până în 2012. Am ajuns în politică datorită unor prieteni. M-am gândit că pun și eu umărul la dezvoltarea orașului nostru. Am fost la Partidul Democrat. A fost o perioadă frumoasă și am venit și eu cu niște proiecte de hotărâri”.
* ”Meseria asta se învață mai întâi, și apoi câștigi”
Nicolae Rusu Lariu mai are și alte nemulțumiri. Cum ar fi că tinerii nu vor să învețe o meserie: ”Statul ar trebui să creeze școli profesionale, să formeze oameni, să-i învețe o meserie, pentru că, din nefericire, aceste meserii dispar. Vin elevi absolvenți de profesională, se uită și apoi pleacă în străinătate. Ei vin și întreabă din prima ce salariu le dau. Păi, meseria asta întâi se învață și după aia poți câștiga din ea. Eu, când am început meseria asta, am fost la categoria a treia și aveam un salariu de 745 lei scriptic, dar, de fapt, câștigam exact cât produceam. Ca să-mi mărească categoria și, implicit, și salariul, trebuia să dau examen la 2 sau 3 ani de zile și tot așa până la categoria a opta, categoria specială. Acum tinerii mă întreabă: «Cât îmi dai?» Și le răspund: «Dar ce știi să faci?» În județul Neamț este doar secția noastră, două secții la Piatra Neamț și cred că una pe la Roman. Cred. Atât. Avem distribuitori și am păstrat relațiile de dinainte de 1989 cu diferite magazine, mai mergem pe la târguri pe la Mamaia, de două ori pe an. Pe lângă faptul că facem produse de marochinărie, noi facem și reparații: un mâner la o geantă, un fermoar, fermoare la geci și blugi sau cizme. Ne-am adaptat”.
* Ion Irimia, ucenicul de la marochinărie
Dibaci în ale pielii, dar și în ale dulcelui grai, când vine vorba de meseria de marochiner, domnul Lariu face o mărturisire demnă de versul unui poet. Meseria de marochiner este dedicată femeilor: ”Meseria asta e o artă, este dedicată femeilor. Femeia e gingașă”.
”Multe mi-aș dori, domnul meu. Mai întâi sănătate și apoi forță de muncă pe piață. Înainte se spunea că meseria e brățară de aur. E valabil și acum. Așteptăm ucenici, dar trebuie să îndrăgească această meserie. Trebuie să fii artist în această meserie. Am aici un coleg tinerel, are 49 de ani, a fost cu mine de la început, Ion Irimia. Îi place meseria și se străduiește să ducă la bun sfârșit munca. O să-i las lui ce va rămâne după mine, dar după el nu mai știu ce o să se întâmple. Toți vor mașini, limuzine, cu fete în mașină. Nu o să meargă mult. Trebuie să muncești. Nici în străinătate, dacă te duci și nu muncești, nu poți trăi. Și aici la fel. Dacă faci munca cu dragoste și cu simț de răspundere, atunci nu ai cum să mori de foame. Din păcate, au dispărut multe meserii. Este posibil să dispară și meseria asta. Poate vor veni vremuri când oamenii vor fi foarte bogați și nu vor mai fi nevoiți să-și repare genți, poșete, haine sau încălțări. O să le arunce și o să-și cumpere altele noi. Oare vom ajunge aceste vremuri? Eu nu cred. Este o meserie frumoasă. Când afară dogorește soarele, aici este umbră. Când afară ninge, aici e cald”. (Ciprian Traian STURZU)
GALERIE FOTO
