Salvamontistul Adrian Alăzăroaei: ”Un psihic fortificat salvează oameni, fără să aștepte mulțumiri”

A început să se cațăre pe stânci de la 16 ani. Își confecționase un ham din furtunuri de pompier, cusute de el, nu avea coardă, dar folosea un fel de funie din cânepă, și cobora în tot felul de râpe. Atunci, ”echipamentul” i se părea sigur, acum își dă seama cât de mult a riscat. Dar, dacă tot avea microbul în sânge, s-a hotărât să se ducă voluntar la Salvamont. A intrat direct în pâine.

”Prima experiență a fost cu trei intervenții într-o săptămână și abia pe urmă am început teoria, am început să ieșim la perete și să învățăm tehnicile de alpinism și escaladă – cățărat, rapel, sisteme de salvare, scripeți, tot ce folosim în prezent în operațiunile de salvare montană. Abia atunci am observat ce înseamnă protecția muncii, cum trebuie să-ți alegi echipamentul și am înțeles că siguranța salvatorului este pe primul loc. După perioada de început, cât am fost aspirant – timp în care am acumulat informații și am participat la intervenții -, am dat examen. Erau teste de tot felul. Puteai să fii bun la cățărat și să fii un fel de zmeu pe stâncă sau în acțiunile de salvare, dar, dacă nu comunicai corect și nu lucrai bine cu coechipierii, atunci aveai un minus destul de mare. Și vorbim despre comunicare și lucru în echipă în situații tensionate, determinate de starea victimei, de climat și tot felul de alți factori. Am luat examenul, am primit și un minim de echipament și am încheiat un contract de voluntariat. De câte ori intram în tură, nu exista zi să nu fie intervenții, mai ales în primul an. Mergeam în Ceahlău în vacanțe, în timpul sezonului, și în fiecare weekend, în extrasezon. Și aveam timp și pentru învățat. Chiar m-au apreciat profesorii. Iar în clasa a XII-a am luat premiul I”.

* ”Puii de viperă sunt mai periculoși, pentru că nu au capacitatea de a controla cât venin inoculează”

Adrian Alăzăroaei s-a născut la Piatra-Neamț, pe 12 august 1984. Are o singură soră, inginer geolog la București. Părinții au lucrat la Petrocart, iar în perioada 2001-2002, când s-a reorganizat fabrica, au rămas fără serviciu și au plecat în Italia, la diferență de câteva luni. Adi a rămas în grija bunicii paterne, cu care locuia într-o casă din cartierul Țărăncuța. A ales Liceul auto în primul rând pentru că era foarte aproape de casă. Și apoi Facultatea de biologie, specializarea ecologia și protecția mediului. Cunoștea deja mulți profesori de la Iași, dar și de la Academia Română, din perioada lui de voluntariat, când Raul Papalicef îl trimitea să-i însoțească în drumețiile lor de cercetare din masivul Ceahlău. A și colaborat la 3 proiecte de cercetare despre capra neagră, lilieci și herpetofaună (șopârle și vipere). Are, de altfel, niște păreri foarte clare și duioase despre șerpi.

”Am avut o viperă în bază, care venea la șoareci, am găsit și una stând la soare în fața cabanei. Sunt în mediul lor și vin după pradă – rozătoare și șopârle. Viperele nu atacă decât în ultimă instanță, doar dacă se simt foarte amenințate – pui mâna pe ele sau le calci -, altfel preferă să se retragă. Ele folosesc veninul mai mult să se hrănească, doar ca să omoare prada. Viperele au un metabolism foarte scăzut și regenerează veninul foarte greu. De regulă, puii de viperă sunt mai periculoși, nu pentru că ar avea concentrația veninului mai mare, ci pentru că nu au capacitatea de a controla cât inoculează. Ei bagă tot ce au, în timp ce viperele adulte reglează cantitatea de venin și sunt șanse ca persoana mușcată să scape și fără ser antiviperin. De altfel, vipera nu este considerată specie letală la noi în țară, cu excepția viperei cu corn. Cele din Ceahlău sunt, săracele, inofensive și se retrag. Când cobori pe traseu, pe potecă, ele simt vibrațiile solului și pleacă, doar la urcare poți să le întâlnești. Și, dacă nu au unde se retrage, scot un șuierat foarte puternic, pe care nu ai cum să nu-l auzi, și te avertizează să le ocolești. Viperele sunt benefice, pentru că reglează populația de rozătoare care, altfel, ar scăpa de sub control”.

În masivul Ceahlău nu există doar vipere și urși, ci tot felul de animale specifice zonei temperat continentale, de la pârși până la lupi, râși și capre negre. Adrian Alăzăroaei este de părere că oamenii nu știu să respecte animalele. Simpla utilizare a petardelor, de exemplu, cu scopul de a îndepărta urșii, este riscantă, pentru că ursul se consideră amenințat și poate ataca dacă este prea aproape de sursa de zgomot.

”Este o idee proastă, pentru că există posibilitatea ca ursul să fie lângă tine și tu să nu-l vezi. Eu am trecut pe lângă un urs, eram cu Athos – câinele meu – și el l-a simțit. Era după o cioată. M-am retras și imediat s-a retras și el și și-a văzut de treabă. În momentul ăla, dacă aruncam o petardă, exista posibilitatea să mă atace din cauza fricii”.

* Ocolașul Mare – ținta turiștilor care vor un selfie la înălțime

Un om care a lucrat la Salvamont în perioada în care serviciul administra Parcul Național Ceahlău are suficient de multe experiențe legate de turiști încât să spună acum, după atâția ani, că încă nu e timpul ca drumeții să fie lăsați de capul lor prin masiv. Și, în special, românii. Străinii înțeleg din start că este rezervație științifică pe Ocolașul Mare – cel mai înalt punct din Ceahlău -, dar românii încă încearcă să se furișeze și să calce în picioare flora abia regenerată, cu greu, doar ca să-și facă un selfie.

”La început, prin anii 1994-1996, restricția a fost pentru reconstrucția ecologică a zonei. Înainte se campa peste tot, se tăia jneapănul, se făcea foc, se smulgea mușchiul și se punea în jurul cortului. Ceahlăul fiind conglomerat, doar jneapănul și mușchiul rețineau apa în sol, iar odată cu dispariția lor a dispărut și 60% din pânza freatică din zona superioară a platoului. În prezent, din 4 izvoare, mai avem un singur izvor permanent, cel de la Fântâna Rece. Însă zona s-a regenerat și auzisem că vorbeau cei de la Parcul Național că vor reintroduce accesul, dar pe bază de ghid, ceea ce ar fi ok. Se va plăti o taxă de acces și un grup restrâns, de până în 10 persoane cu tot cu ranger, poate merge frumos pe potecă și se poate întoarce pe aceeași potecă, să nu afecteze nimic în jur”.

* ”În mâinile tale stau toți colegii și, bineînțeles, victima”

Împletind voluntariatul cu studiul, cu cercetarea, cu ceva sporturi extreme și, evident, cu acțiunile de salvare, Adrian Alăzăroaei a ajuns să considere Ceahlăul a doua lui casă. Fără să susțină că își cunoaște această casă în detaliu, deși a coborât prin toate găurile din Ceahlău. Categoric există locuri pe care încă nu le știe, pentru că nu i-ar ajunge viața să bată fiecare cotlon, însă cunoaște muntele atât de bine încât, din trei întrebări la care primește răspunsuri corecte din partea unei persoane rătăcite sau accidentate, poate localiza zona în care se află. Și urmează… riscul.

”Fiecare acțiune de salvare, fiecare antrenament pe care-l facem în zonele dificile prezintă un risc. Riscul este acolo tot timpul și nu trebuie să greșești, pentru că doar o singură dată poți greși. O banală entorsă te poate pune în pericol. Trebuie să știi să gestionezi o situație, mai ales dacă ești șef de tură sau coordonezi o intervenție la fața locului. Ai niște responsabilități foarte mari. În mâinile tale stau toți colegii și, bineînțeles, victima. Prima calitate a unui salvator montan este capacitatea de a lucra în echipă. E o chestiune care ține de caracter și de disciplină. Eu mă ocup acum și de coordonarea voluntarilor. Sunt tineri care doresc, dar, dintre ei, mulți vor să facă voluntariat pentru imagine. Nu este destul. Eu le-am spus, de la început, să se axeze pe studiu și apoi pe voluntariat. E adevărat, eu am plecat pe linia de voluntariat cu ideea de a mă reîntoarce în acest sistem, însă nu toată lumea funcționează așa. Acum am deja 3 voluntari pe care i-am format și sunt în cadrul armatei. Unul vrea să fie pilot de elicopter, unul este inginer și proiectează TAB-uri la București. Dacă rămân în continuare voluntari, ei pot fi atestați, cu contract de voluntariat, și să vină în munte când este nevoie. Ar fi foarte util. În momentul de față, avem un singur băiat cu contract, pe care l-am format de când avea 14 ani și care acum este în ultimul an la geologie, în Iași. Și-a luat atestatul acum 2 ani și are exact aceleași atribuții ca un angajat. Numai că vine, își face numărul de ture pe an și primește doar indemnizația de hrană”.

Meseria de salvator montan nu este la îndemâna oricui, chiar dacă, din afară, pare facilă și sportivă. Mai toți salvamontiștii au măcar câteva fracturi, nu neapărat căpătate la locul de muncă, dureri de spate, probleme reumatice. Iar serviciul care deservește tot județul Neamț are exact 13 angajați și câțiva voluntari care ajung și ei la intervenții când pot și cum pot.

Ca să devii salvamontist, la început trebuie să ai o perioadă de aspirant la un serviciu salvamont din țară, după aceea faci contractul de voluntariat și devii voluntar activ în cadrul acelei formații. În timpul acesta, faci un număr de ore de pregătire. Se simulează acțiuni de salvare din perete, din avalanșă, din orice situație. Pe baza fișei de evaluare și a unei diplome de absolvire, te poți înscrie la școlile naționale de formare ale ANSMR (Asociația Națională a Salvatorilor Montani din România). Și sunt 4 școli, fiecare cu module de vară și de iarnă, pentru începători și pentru avansați. Cu mențiunea că, atunci când intri în școală, dai un examen, iar când ieși dai 4 examene. Tot timpul se triază, iar la sfârșit este un examen pentru obținerea atestatului. Care este valabil doar 3 ani. Ca să-l păstrezi, trebuie să dai un alt examen. Iar cu un asemenea atestat poți rămâne voluntar sau te poți angaja și intri direct în clasa a III-a, după care trebuie să aștepți alți 3 ani, ca să dai un alt examen și să intri în clasa a II-a, dacă sunt posturi în organigramă. Clasa I este maximum la care poate ajunge un salvator montan.

Adrian Alăzăroaei și Raul Papalicef au, pe lângă clasa I, cursuri de salvaspeo (salvare din mediul montan speologic) și cursuri de scafandri. Ar urma să facă și cursuri de paramedic, pentru că tot este în derulare o campanie la nivel național, cu ANSMR ca partener. Oricum acordă primul ajutor, însă nu au statutul și titulatura de paramedic. Știu, în schimb, să facă escaladă, alpinism, schi, snowbord, speologie și orice sport din zona montană. Cu mențiunea că n-au învățat pe de rost noțiuni pe care nu le-au înțeles, ci au acumulat suficiente informații ca să știe cum pot înlocui o rolă, pe care au constatat că n-o au când se află la 50 de metri, în stâncă, și au nevoie de ea. Peste toate, știu că nu le este permis să greșească decât o singură dată.

* ”Frica te ține treaz și te ține atent, te ține în priză să verifici orice, până și pe colegul tău dacă are hamul pus cum trebuie”

”E frumos și solicitant să pleci la intervenție la 3 noaptea, dar, fizic, te resimți, din păcate, la o anumită vârstă. Și trebuie să ieșim la pensie la 65 de ani. Acum un an sau doi, s-a pensionat primul salvator din România, care avea 65 de ani. Dar lucra mai mult pe management și coordonare. Când ai trei intervenții în același timp și trebuie să alergi de la una la alta și să bați muntele în toate direcțiile, cam te resimți. Iar frica e lângă tine, tot timpul. Le-am spus și băieților că e bine să simți frica, pentru că te face să fii atent și să verifici orice sistem, de două ori. De regulă, cei care se accidentează și mai mor sunt cei profesioniști, care sunt prea siguri pe ei și, având experiență, nu mai verifică o carabinieră înfiletată până la capăt. Asta doar pentru că le lipsește frica. Este benefică, doar dacă știi s-o gestionezi. Te ține treaz și te ține atent, te ține în priză să verifici orice, până și pe colegul tău dacă are hamul pus cum trebuie. Dar să nu duci frica la nivel de panică! Frică extremă nu am avut. În schimb, am avut bucurie de fiecare dată când ajungeam jos, la ambulanță, și vedeam omul predat în bune condiții. Cred că asta este senzația care ne împacă pe toți, indiferent de efort”.

Dincolo, de tensiunea fizică și, în special, de cea psihică, Adi – cum îi spun prietenii – este un om frumos și întreg, care caută energia în el însuși, nu în alții. Are o logodnică și cutreieră munții cu ea de câte ori poate, are timp liber și citește despre cele două războaie mondiale, pentru că a avut o profesoară de istorie de marcă – doamna Cristina Bălănescu -, care i-a deschis dorința de a cunoaște, și nu încetează experiența de a se cunoaște pe el însuși, scop în care stă câteva zile, cu un cuțit doar, în sălbăticie.

”Altfel vezi lucrurile când stai trei zile singur în munte, cu tine, și experimentezi supraviețuirea fără rucsac, fără nimic. Bei apă de izvor și mănânci buruieni, mușchi, ciuperci, barba caprei, iar iarna găsești sub zăpadă afiniș și merișoare. Ești în comuniune cu natura, te integrezi și te ajută foarte mult mental. În momentele acelea, tu ești într-o situație critică și cel mai mare câștig este că te cunoști pe tine și vezi exact cum reacționezi și cât poți să duci. Și reacționezi ca individ, fără să ai influența cuiva din jur. Iei deciziile cum crezi că e mai bine pe moment. Ulterior, în situațiile de criză din intervenții, îți dai seama cât te ajută o astfel de experiență să-ți găsești calmul și să te fortifici psihic. Iar un psihic fortificat salvează oameni, fără să aștepte mulțumiri”.