Părintele-medic: ”Mi-a plăcut duhul spitalului din Târgu Neamț”

Părintele Alexie și dr. Aurel Ovidiu Ţârdea. Unul și același. Medic la Centrul de Primiri Urgenţe al Spitalului ”Sf. Dimitrie” din Târgu Neamţ şi, în acelaşi timp, preot-călugăr la Mănăstirea Petru Vodă. Pacienții care i-au trecut prin mână i-au croit și consolidat faima de doctor blând, apropiat de bolnav, mereu prezent cu o vorbă de încurajare şi alinare.

* ”Am intrat în mănăstire să slujesc lui Dumnezeu şi, slujind Lui, să slujesc oamenii”

– Ce ne puteţi spune despre dvs.?

– Sunt preot şi medic. Punctul meu de pornire, spiritual şi profesional, a fost Bucureştiul, deşi eu sunt nemţean, născut în Piatra Neamţ. Tata a fost medic pediatru, mama profesoară. Prima facultate făcută a fost Medicina, la Universitatea ”Carol Davilla” din Bucureşti, specializarea Medicină Generală. Am terminat în 1996.

Pe parcursul anilor de facultate, am cunoscut spiritualitatea specifică anilor ’90, o pulsaţie foarte intensă pentru viaţa duhovnicească. În acea perioadă, existau mari duhovnici de renume, precum părintele Sofian, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Stăniloae, părintele Galeriu, oameni care reuşeau, prin puterea cuvântului, prin blândeţea inimii şi prin căldura sufletească, să incite întru căutare segmentul intelectual al societăţii mai cu seamă şi mai apoi să vindece sufletele. În acea perioadă, exista un mare interes din partea intelectualităţii şi, în special, a studenţimii, pentru aceşti duhovnici. L-am cunoscut bine pe părintele Sofian, mi-a fost și duhovnic. Încă din anii studenţiei, m-am apropiat de Mănăstirea Antim, unde am intrat, ca frate, în septembrie 1996. În 1997, actualul mitropolit al Moldovei, ÎPS Teofan, a fost părintele care m-a binecuvântat spre această cale. Dacă ar fi să aleg din nou, tot aşa aş alege. Am intrat în Mănăstirea Antim dorind să slujesc lui Dumnezeu şi, slujind lui Dumnezeu, să slujesc oamenii.

– Totuşi, ce anume s-a declanşat în dvs., încât să renunţaţi, în acel moment, la o carieră în medicină pentru viaţa monahală?

– Cariera în medicină nu s-a terminat atunci. A fost o complementaritate între studiile teologice care au venit ulterior, pentru că, în 1997, am intrat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care am finalizat-o în 2002. Concomitent, făceam gărzi, ca voluntar, la spitalele din Bucureşti. Mi-au plăcut urgenţele. Am simţit această legătură, între a tămădui un om în suferinţă pe de-o parte şi, pe de altă parte, nevoia spirituală de a primi un cuvânt de mângâiere, de întărire, de încurajare, pe care, ca pacient, categoric o resimţi. Când vii într-un spital, pe lângă nevoile somatice acute care te aduc, se ascut nevoile duhovniceşti, spirituale.

La Bucureşti, făceam voluntariat în spitale, în serviciul de Ambulanţă, pe partea de urgenţe, Bucureşti şi Ilfov. Ani de zile. A fost o experienţă extraordinară! Când am văzut această complementaritate, între nevoia somatică şi cea spirituală, mi-am dat seama că ambele alcătuiesc un tot. Omul este trup şi suflet. Nu este numai trup.

În anul 2002, am ajuns la Muntele Athos. Am stat acolo trei ani, a fost o experienţă foarte interesantă. Acolo am avut marea binecuvântare să-l cunosc pe părintele Dionisie, românul, decanul de vârstă al părinţilor de la sfântul munte, de la schitul Colciu. Când am ajuns eu acolo, părintele Dionisie avea 90 şi un pic de ani. S-a mutat la Domnul, la 94 de ani. Era cel mai respectat părinte de acolo. Am continuat şi la Muntele Athos activitatea de medic, la un centru medical, care avea cabinet de medicină generală, cabinet stomatologic şi o mică farmacie. Părintele Dionisie m-a povăţuit să mă întorc în ţară și, în 2005, m-am întors în Bucureşti. După rezidenţiatul în medicina de familie și, ulterior, specializarea pe Urgenţă, la Târgu Mureş, am decis să continui pe Ambulanţă, pe Urgenţe.

* ”Patologia societăţii de azi este patologia stresului”

– Cum aţi ajuns din nou în locurile natale, la Neamţ?

– La Neamţ, am ajuns în 2011, la Mănăstirea Petru Vodă, prin binecuvântarea părintelui Iustin. Concomitent, am lucrat și pe Ambulanţă, la Neamţ. Practica pe ambulanţă în provincie diferă de cea din Bucureşti. Capitala are specificul ei. Am fost angajat la Serviciul de Ambulanţă Neamţ.

– Şi cum aţi ajuns la Spitalul Târgu Neamţ?

– Aici am venit în iulie 2018. Vă mărturisesc că, aducând cazuri de la spitalul din Târgu Neamţ la Piatra Neamţ sau ducând cazuri de aici la Iaşi, m-a fermecat locul acesta. Mi-a plăcut duhul acestui spital. Şi, când m-am interesat de istoria acestui spital, am aflat că este ctitoria Mănăstirii Neamţ. M-a impresionat ansamblul arhitectural, care respiră un aer clasic, atât de arhitectură, cât şi de medicină. Părculeţul din incintă îmi place, Paraclisul. A fost o atracţie nu foarte bine definită, dar ceva de genul love at first sight (dragoste la prima vedere – n.red.). Aici am găsit oameni minunaţi. Aici e altceva decât la Spitalul Judeţean. Aici trebuie să te bazezi foarte mult pe abilităţile tale clinice, pe o foarte bună stăpânire a protocoalelor de urgenţă şi pe multă, multă dragoste faţă de pacient. Dacă nu-l încurajezi şi nu-l iei cu o vorbă blândă de la început, vei observa că, şi somatic, va evolua prost. Se va deteriora fizic. Un zâmbet, o strângere de mână, o vorbă bună şi e destul pentru pacient. Nu are nevoie de predici, are nevoie să-ţi simtă inima ca medic. Aici sunt angajat ca medic. Nădăjduim ca oamenii să plece de aici cu un dram de sănătate în plus şi cu un dram de speranţă.

– Care e boala românilor, părinte medic?

– Patologia societăţii de azi este patologia stresului. A stresului psihic care afectează toate aparatele şi sistemele organismului. Din pricina stresului, mortalitatea s-a schimbat radical, faţă de anii precedenţi. Un infarct la 40 de ani era foarte rar, acum ai şi la 30 de ani! De aceea, simt că am o mare responsabilitate, spirituală şi medicală, faţă de pacient. Fac naveta de la Poiana Teiului până aici. E aproape.

– Spuneţi-mi un caz de urgenţă care v-a marcat.

– Îmi amintesc un caz de pe ambulanţă. Un băiat de 25 de ani lucra la un centru comercial din Piatra Neamţ şi s-a dus mai întâi la farmacie, să-şi ia ceva pentru durere de cap. Ajuns acasă, durerea de cap s-a accentuat şi a chemat ambulanţa. Am ajuns la el acasă, era deja confuz şi imediat a intrat în comă. Comă înseamnă un scor neurologic sub 8. Protocolul ne spune să-l intubăm mecanic, pentru protecţia căilor aeriene, să monitorizăm funcţiile vitale. Practic, aduci terapia intensivă în teren. Este un concept lansat de profesorul Minovici, la începutul secolului XX, când s-a înfiinţat Ambulanţa Bucureşti – aducerea urgenţelor în teren. Adică nu aştepţi să-ţi vină pacientul în UPU, ca să iniţiezi terapia de urgenţă, pentru că s-ar putea să fie prea târziu. În fine, am ajuns la băiat, l-am intubat, l-am pus pe monitor, tratament şi, aşa cum bănuiam, în UPU s-a confirmat o hemoragie intercerebrală, în cantitate semnificativă. L-am transportat la Iaşi, tot în comă. A fost operat şi s-a făcut bine. A fost o mare bucurie pentru tot echipajul. Vedeţi dvs., meritul nu-i aparţine medicului. Aparţine echipajului, colectivului. Medicul singur nu-şi poate face treaba bine, dacă nu are asistenţi medicali pe măsură. În Urgenţe contează foarte mult munca de echipă.

* ”Nu trebuie să fii sfânt în calendar ca să aduci bucurie celuilalt”

– Cum aţi fost primit de colectivul de la spital?

– Foarte bine, aş zice. Sunt oameni cu experienţă. Sunt asistenţi care lucrează de când eu eram student. Au prins generaţii întregi de medici şi au învăţat de la fiecare. Colegii sunt minunaţi şi am de învăţat de la toți. Spunea un profesor de la Bucureşti: ”Să ştiţi că aveţi de învăţat şi de la femeia de serviciu”.

– Aveţi o imagine foarte bună în comunitatea din zona Târgu Neamţ. Foarte mulţi pacienţi care v-au cunoscut v-au creat imaginea unui medic bun şi blând, care ştie să se apropie de pacient.

– Sunt mulţi alţi medici blânzi şi iubiţi. Mai am mult de învăţat, şi în relaţia cu  pacienţii, şi în relaţia cu colegii. Niciodată nu suntem suficient de buni, aşa cum ne-am dori. La sfârşitul fiecărei zile, eu îmi fac câte un bilanţ. Unul profesional şi unul interuman. M-a marcat o carte minunată, ”Am iubit pătimirea”, a Sfântului Ierarh Luca al Crimeei, foarte prigonit în perioada sovietică, a fost și în Gulag. Era un foarte bun chirurg. A fost dus în exil şi, când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, însuşi Stalin l-a adus din exil şi l-a pus medic şef peste spitalele din spatele frontului. Tot Stalin l-a readus la catedră, ca profesor universitar. Pentru mine, Sf. Luca al Crimeei este un exemplu, un om care, în pofida prigoanei, şi-a câştigat respect chiar şi printre prigonitorii săi, prin vorbă bună şi blândeţe. Însă nu trebuie să fii sfânt în calendar ca să aduci bucurie celuilalt. Haideți să ne obişnuim să fim buni, şi profesional, şi sufleteşte! Şi aşa societatea este zbuciumată…

– Există minuni dumnezeieşti în actul medical?

– Foarte interesantă întrebarea. O complementaritate există, clar, între ele. Ne amintim de Grigore T. Popa, un mare profesor din Iaşi, un om de o adâncă credinţă. Ne amintim de profesorul Paulescu, inventatorul insulinei, care era un om de o adâncă spiritualitate, un om care se ruga. Ne amintim de profesorul Djuvara, de la Spitalul Cantacuzino, care, înainte de a intra în operaţie, făcea, cu vata cu iod, semnul crucii de sus până jos, pe tegumentul bolnavului. Deci complementaritate există. Iar minunea nu trebuie să vină cu trâmbiţe. Minunea nu vine cu fanfară. Minunea este în zâmbetul nostru şi în strângerea de mână. Este bucuria de a vedea un zâmbet pe faţa unui pacient. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că eu văd aceste zâmbete la pacienţii pe care-i am în faţă. Poate nu se vindecă de boli incurabile, dar pleacă mai bine somatic şi sufleteşte. Aceasta este minunea! (Ciprian Traian STURZU)