E tonică, e ambițioasă, are genul acela de frumusețe a omului împlinit, clădit bine și sănătos, educat, cu pași siguri. Nu a vânat niciodată performanța, ci a muncit în fiecare zi, fără să-și facă planuri pe termen lung. Și performanța a venit, ca să confirme ceea ce antrenoarea de la Lia Art spune despre sine: ”Drumul meu este firesc, este ca un dat, este ca o a doua natură”.
”Mi se lăsau teste în poarta casei, le luam, le făceam și le puneam tot acolo”
Laura Leșovschi s-a născut ”hotărât”, pe 21 septembrie 1974, în Târgu Neamț. Părinții ei provin de pe Valea Muntelui, de la Poiana Teiului, mama fiind învățătoare și transmițându-i autoritatea și dorința de a fi mentor, iar tatăl, Octavian Ursu, inginer silvic, șef de ocol, unul dintre oamenii importanți ai acelor vremuri.
”Era un om inteligent, de la care am încercat toți să învățăm ceva, un om care a terminat Rareșul pe vremea bombardamentelor. Diploma cu care am mers eu la împlinirea a 150 de ani de la înființarea Colegiului «Petru Rareș» a făcut senzație așa, era pentru premiul I în clasa a V-a. Tata a murit când aveam eu 11 ani. Părinții lui au fost învățători la Petru Vodă, unii dintre puținii învățători care funcționau amândoi, soț și soție, pe Valea Muntelui la vremea respectivă. Am un singur frate, cu 14 ani mai mare, fost sportiv, handbalist, inginer de profesie, om chinuit cu matematica și fizica pe vremea veche. Școala I-VIII am făcut-o în sat, la Poiana Teiului. Și acum țin legătura cu profesorii de acolo, îi iubesc și mă gândesc la ei în fiecare zi, au fost genul de mentori adevărați, colegi de-ai mamei mele. Mi se lăsau teste în poarta casei, le luam, le făceam și le puneam tot acolo. Trecea domnul cu bicicleta, le lua, le corecta și le punea înapoi. A fost genul acela de școală care-ți pune bazele pentru toată viața. Cei care au fost vârfuri în școală au ajuns oameni foarte educați. Apoi am urmat Liceul «Petru Rareș» pentru că a fost o tradiție de familie, tatăl, fratele, eu, și copilul meu acum, toți am învățat la Rareș. Am terminat în 1992. Am prins 2 ani de vechi, 2 ani de nou, a fost interesant. Copila mea e președinta Consiliului elevilor, deci Rareș a devenit o chestie drăguță, familiară și formatoare de frumos. După liceu, am făcut Facultatea de științe economice, Secția de finanțe, pentru că era o modă, era concurență de 8 pe loc, dar clar nu era ceea ce-mi doream. Mi-aș fi dorit facultatea de teatru și regie, dar părinții mei nu au fost de acord, pentru că nu vedeau perspectiva în acele vremuri, și asta a fost nișa pe care am găsit-o. Dacă ar fi fost să aleg, aș fi ales Universitatea, catedra de limba și literatura română, dar mi-am călăuzit copilul, e olimpic național la limba română”.
De la Casa de Cultură a Studenților, la Lia Art
Dansul a apărut în viața Laurei Leșovschi când era copil și mergea la ”Cântarea României”, o manifestare blamată acum, dar una dintre puținele oportunități de a aduna oamenii și a-i determina să facă ceva împreună, atunci. A făcut parte din câteva trupe de dansuri populare. În facultate, a descoperit Casa de Cultură a Studenților din Iași, unde erau diverse cercuri, de mare calitate, dovadă faptul că foarte mulți oameni care activează astăzi în viața culturală au plecat de acolo. În încercarea de a combina cumva sportul și arta, a optat pentru dansul sportiv, pe care l-a perceput ca pe partea cultă a dansului. Nu se gândea, pe vremea aceea, că un hobby, care necesită bun gust și o cultivare a calităților, va deveni peste ani sensul profesional al vieții ei.
După absolvirea facultății, Laura Leșovschi s-a întors în Piatra-Neamț și a lucrat ca economist în asigurări și în vânzări, a început să cunoască piața și agenții economici și a trecut, cu ușurință, prin tot felul de experiențe, de la a conduce o mașină cu remorcă până la a ține cursuri motivaționale. Între timp, a continuat să danseze, făcându-și loc printre activitățile de zi cu zi, chiar dacă, uneori, trebuia să dea cu aspiratorul la 11 noaptea. Și dansul a devenit mai mult decât pasiune, absolut întâmplător.
”Am început să predau dansul sportiv la îndemnul unor colegi, a fost o conjunctură, nu o decizie personală, după care lucrurile au evoluat foarte, foarte natural. S-au adunat copii, relațiile au fost foarte bune, s-au văzut rezultate, feedback-ul părinților a fost că influențam în mod pozitiv respectivii copii, iar schimbările la ei erau înspre bine, din mai multe puncte de vedere. La rândul meu, am constatat că, deși făceam foarte multe ore de antrenament, eram relativ odihnită față de momentele când munceam în alte domenii, când mergeam dimineața la serviciu și seara la antrenamente. Doi ani de zile am stat fără să existe un club afiliat, am activat într-un cadru mai puțin organizat, iar după aceea, în 2004, am pus bazele Clubului Lia Art, care a fost imediat afiliat la Federația Română de dans sportiv. Inițial, am lucrat cu copii mărișori, de 8-9 ani, acum media de vârstă a scăzut, pentru că și copiii sunt altfel și te poți înțelege foarte bine cu ei de la 5-6 ani. În anii trecuți, am avut și câte 70 de copii în sală, dar puteam lucra cu ei pentru că erau foarte atenți. În Roman, au fost mulți, iar când nu m-am mai dus 
eu la ei, au venit ei la Piatra-Neamț la antrenamente, în fiecare săptămână. Acum au 19-20 de ani și, în continuare, au activități legate de dans în viața lor. Am avut copii din toate localitățile din județ. Bicazul a fost de frunte ca reprezentativitate și cu copii buni de tot, dar am avut din Zănești, și din zona Roznovului, iar acum avem copii de la Târgu Neamț, care sunt, iarăși, foarte buni. Avem 50 de sportivi legitimați la federație, mai sunt în jur de 30 care activează și câțiva care vin sporadic. Merg și la Târgu Neamț, și la Bicaz, câte o zi, în fiecare săptămână”.
”Ne batem pentru cartofii prăjiți și mămăliga de dimineață”
Primul pas pe care Laura Leșovschi îl face către un copil este analiza. Îl studiază atent ca să descopere căsuțele care sunt pline și căsuțele în care mai trebuie pus ceva. Are precizia unui medic care stabilește un diagnostic. Apoi, acționează. Și nu doar că reușește să le completeze căsuțele, dar îi și motivează să 
înțeleagă că efortul este, de fapt, o chestiune nobilă fără de care ar fi ca oricare altul. Din clipa în care copilul înțelege, nu mai percepe eforturile ca pe o încordare, ci le face firesc, pentru devenirea lui. Iar copiii de la Lia Art nu sunt doar foarte buni dansatori, ci și foarte buni elevi, cu rezultate de excepție la școală și la olimpiadele naționale.
”Dansul sportiv înseamnă conștiență de sine – ce ai tu ca să poți face performanță? -, și înseamnă conștiență pentru relația cu partenerul. Să intri pe ring de mână cu cineva și să împarți cu el necazuri și bucurii, sunt lucruri foarte formatoare. Avem perechi de la 6 ani, până la 18-19 ani, și avem toată gama de probleme de cuplu. Dacă la fotbal sunt 11 de același sex și trebuie să se înțeleagă între ei în vestiar, la noi sunt doi – un băiat și o fată -, pe care trebuie să-i ajutăm să înțeleagă că nu pot să facă nimic unul fără celălalt, că trebuie să se ajute și să-și ofere reciproc suport. Relația cu concurența este iarăși un lucru important și, pentru că am văzut tot felul de abordări, noi am încercat să abordăm elegant această relație. De foarte multe ori, la concursuri, ne concurăm între noi și aceasta este una din probleme. Avem 8 sau 9 perechi care intră la aceeași categorie în competiție”.
Clubul Lia Art participă la 2-3 competiții lunar, timp de 10 luni pe an, sportivii fiind organizați pe categorii de vârstă și clase. Contează cele 6 perechi care intră în finală, iar dacă, dintre ele, sunt unele care urcă pe podium, este este deja o mare performanță. 
Nu doar antrenamentele și competițiile sunt ocazii de a face lucruri împreună, ci și cantonamentele. Care nu au loc, din păcate, decât o dată pe an, pentru că atât permite programul școlar. Cantonamentul este un fel de tabără, cu program complex, foarte bine organizat, de Ilinca Leșovschi, fiica Laurei, și afișat spre știința tuturor participanților.
”Este obositor, dar este frumos, formator, este un fel de teambulding. Ne trezim dimineața la 7, alergăm cât de mult putem, în jur de 2 km, după care avem program de pregătire fizică. Ne spălăm, mergem la masă, ne batem pentru cartofii prăjiți și mămăliga de dimineață, avem motto-ul zilei și cine nu-l știe mai aleargă încă 2 km, facem activitățile de antrenament, după care, seara, avem câte o temă de relaxare la care participă toată lumea. Copiii pleacă de acolo ca o echipă. Se ceartă, se împacă, se și concurează, totul se face la comun și se leagă prietenii care rămân. Copiii de la Roman, despre care povesteam, ajunși la 20 de ani, au legături și acum cu mine, și între ei, fără mine, iar părinții au rămas ca o familie. #Liaart Family este, de fapt, o mare realitate, nu este o invenție”.
”Dacă nu ne mișcăm, vom ajunge să stăm doar la ușa farmaciei”
Contrar multor opinii, dansul sportiv nu se adresează în special fetelor. Iar în momentul acesta, în club este nevoie de băieți, pentru că sunt câteva zeci de fete, cu vârste între 6 și 10 ani, care nu au partener. La vârste mai mari, se inversează lucrurile și băieții devin excedentari, pentru că fetelor le este din ce în ce mai greu să facă față.
”Băieții de la dans sunt mai mult decât băieți, pregătirea lor fizică este identică cu pregătirea de la fotbal. Cu cât cresc, cu atât devin mai pasionați. Nimeni nu vine cu gândul să facă performanță, unii își imaginează că nu pot și de fapt pot, alții își imaginează că sunt extraordinari și de fapt nu sunt. Lucrurile trebuie privite relaxat. Nu toată lumea ajunge campion, dansator, profesionist, ci trebuie să crească. Cel mai important este că fac sport. Când văd oamenii că se duc la farmacie și cumpără medicamente, dar nu-și pun problema de a face ceva pentru corpul și mintea lor, de a le păstra funcționale, așa cum se duc cu mașina la mecanic, nu mi se pare direcția bună. Nu ne uităm ce mâncăm, nu ne uităm când mâncăm, nu ne uităm dacă suntem bucuroși, dacă zâmbim, dacă ne îmbrățișăm. Vrem să ne funcționeze mâinile? Trebuie să dăm din ele! Vrem să ne fie sănătoasă coloana? Trebuie s-o mișcăm. Aș propune populației și autorităților activități pentru o stare de sănătate. Să apară în fața noastră un om de 70 de ani care să spună «Mă mișc și mă simt bine!». Eu mă simt extraordinar fizic și asta doar pentru că mă mișc, oarecum excesiv, dar e foarte important să ne mișcăm, să ne folosim corpul, să nu ne gândim că suntem bătrâni și nu mai putem face anumite lucruri. Dacă nu ne mișcăm, vom ajunge să stăm doar la ușa farmaciei. Am fi mai fericiți, mai tonici, mai pozitivi, toată societatea ar merge altfel, toate domeniile ar merge altfel dacă noi am încerca să fim funcționali”.
Om foarte comunicativ, Laura Leșovschi este de părere că oricine predă, indiferent ce, ar trebui testat pentru evaluarea capacității de a comunica rapid, clar și eficient. Comunicarea nu reușește să fie formatoare dacă nu este dublată de capacitatea de dăruire.
”Multă lumea vrea să facă lucruri,dar nu reușește, iar cu copiii e la fel cum este cu animalele. Dacă nu ești sincer și nu ești setat, nu prea merge. Diplomația ne aparține nouă, oamenilor mari, copiilor nicicum și, atunci, dacă nu-i atragi, sau va ieși un lucru forțat, sau relația se va termina, ba chiar va traversa pe partea cealaltă când te vede pe stradă. Meseriile de profesor, doctor și preot sunt meserii care se fac vocațional. Dacă nu ești bun, ar trebui să fii conștient și să faci altceva. Dacă te iubești pe tine și ai o energie bună, poți s-o dai mai departe, dacă nu, trebuie să recunoști că nu ești capabil. Eu pe mine mă iubesc, și mă contrazic, și mă judec, și încerc să văd ce puteam să fac mai bine, în mod continuu. În mare, mă înțeleg cu mine”.
”Îmi plac oamenii care reușesc să rămână frumoși”
Viața Laurei Leșovschi se împarte, cu echilibru și dăruire, între copiii pe care-i învață să danseze, propriul copil, față de care simte că are cea mai mare responsabilitate, familie, prieteni, relația cu ea însăși și, mai presus de toate, relația cu Dumnezeu. A simțit, adesea, mâna Lui în existența ei, și-și dorește să-L vadă zâmbind spre ea. Copilul ei, definit drept ”lucrul cel mai important pe care eu îl las aici”, este cel a cărui aprobare, critică deseori, contează cel mai mult. Mama ei, care are 80 de ani, este prezența tonică, mereu la curent cu ce se întâmplă în lumea actuală, dar păstrătoare a unei alte lumi, cu aerul sănătos al satului de altădată. Și, cu atâția oameni care știu să-i îmbogățească pe ceilalți alături, Laura Leșovschi are, totuși, un regret.
”Regretul meu este că n-am putut cultiva prietenii foarte multe și relații, am prieteni, dar, de exemplu, seara, când lumea se întâlnește, eu sunt, în general, ocupată și viața mea socială a avut oarecum de suferit. Îmi place la oameni faptul că sunt frumoși de la Dumnezeu, îmi plac oamenii care reușesc să rămână frumoși, îmi plac oamenii care reușesc să concureze cu iubire cu ceilalți, care reușesc să facă gesturi frumoase și să nu treacă în extrema cealaltă atunci când concurează și au interese opuse nouă. Se întâmplă, la un moment dat, să fie o singură prăjitură și noi suntem 5. Dacă reușește să fie fair play în cursa pentru prăjitură, omul merită laude pentru că a rămas om. Apreciez că oamenii reușesc să se iubească unii pe alții și asta pare vorbă, dar există o dragoste pe care o simțim de la cei din jur, îmi plac oamenii care sunt ambițioși și care nu-și trăiesc viața fără să aibă obiective. Mie nu mi-e totuna dacă ajung prima sau a doua într-o cursă, adică sunt fair play, dar îmi place foarte tare să fiu prima și trebuie să știe toată lumea asta. Nu-mi place la oameni atunci când subjugă scopul lor faptului că au mecanisme urâte pentru a-l atinge, atunci când nu sunt sinceri cu cei din jur, când nu reușesc să recunoască și părțile negative, nu-mi place atunci când oamenii trăiesc fără scop și nici când nu au ambiție. Ce-mi doresc? Îmi doresc sănătate, îmi doresc noroc pentru copilul meu proporțional cu buna intenție pe care am avut-o eu cu copiii altor oameni, îmi doresc să văd zâmbete pe fețele oamenilor când o să mă întâlnesc cu ei peste mulți ani, și-mi doresc și experiențe noi. Îmi doresc ca viața mea să se deschidă în continuare, să consider că pot să fiu tânără spiritual, că în jur se întâmplă lucruri bune și că societatea ne lasă să le facem, și ne imprimă faptul că ne îndreptăm spre un viitor luminos și nu spre lucruri care ne-ar putea afecta. Viitorul îl văd caracterizat printr-o stare de bine, o stare de acceptare cu cei din jur, cu persoane noi și experiențe noi pe care să le găsesc. Faptul de a nu spune că văd, practic, un capăt, că nu estimez un capăt al lucrurilor, mi se pare deja suficient”.
Cristina MIRCEA
