Raul Papalicef: ”La Otopeni, într-o țară isterizată, n-am văzut pe nimeni dând cu mopul cu clor”

Pe 16 martie, când s-a instituit starea de urgență, România avea 139 de cazuri de infecție cu coronavirus, iar județul Neamț 3. Decretul prezidențial prin care se instala, practic, o hemipareză a țării, ca să folosim limbajul medical, era argumentat prin ”evoluția situației epidemiologice pe teritoriul României și de evaluarea riscului de sănătate publică pentru perioada imediat următoare, care indică o creștere masivă a numărului de persoane infectate cu coronavirusul SARS-CoV-2” și prin impactul ”deosebit de grav, în principal asupra dreptului la viață și, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor”. Altfel spus, România a închis școli și a dat peste cap viața oamenilor tocmai din grija declarată pentru sănătatea și viața lor.

În aceeași Românie proaspăt intrată în stare de urgență, Institutul Național de Sănătate Publică anunța sec, tot pe 16 martie, al 64-lea deces din acest sezon din cauza gripei: ”Femeie în vârstă de 60 de ani, din jud. Mureș, având condiții medicale preexistente, dar nevaccinată anti-gripal, confirmată cu virus gripal tip A, subtip (H1) pdm09”. Același institut informa că, la nivel național, numărul total de cazuri de infecții respiratorii acute (gripă clinică, IACRS și pneumonii) a fost de 115.416, într-o săptămână, perioadă în care au fost înregistrate și 9 decese. Iar statistica îi indică doar pe pacienții care au fost la medic, numărul real al bolnavilor de gripă fiind, de regulă, măcar dublu, pentru că mulți români se tratează acasă.

Comparând datele, declarațiile grave de tipul ”creștere masivă” a persoanelor infectate când discutăm despre 139 de cazuri confirmate, ne putem întreba unde era grija pentru om la debutul sezonului gripal? Unde a fost grija pentru om, în timp ce 64 de persoane au murit discret? Persoanele cu gripă au circulat peste tot în țara asta și în afara ei, fără să se instituie nicio măsură de prevenție. Până la apariția coronavirusului, dezinfectantul pentru mâini și clorul pentru suprafețe au fost opțiuni strict individuale. Brusc, producătorii și furnizorii nu mai au stocuri, alimentele de bază au dispărut de pe rafturi, China se calmează, Italia își revine, iar România paralizează. Nu știm încă din grija pentru care oameni și pentru care domni. Știm sigur că, în afară de câteva texte apărute în presa locală din Timișoara, nicio raportare, a niciunei instituții publice din România, nu a inclus numărul bolnavilor vindecați și externați. S-a vorbit continuu doar despre numărul cazurilor noi și despre măsurile care trebuie luate pentru limitarea propagării virusului. S-a confiscat comunicarea la nivel central, cu mari întârzieri față de situația din teritoriu, nepermise în pragul stării de urgență și, treptat, în tot bombardamentul de vești și de sfaturi contradictorii, coronavirusul a ajuns să ne ocupe viața cu mult înainte de a ne invada organismul.

”Când am aterizat, mă așteptam să găsesc o mobilizare pe măsura panicii”

În vreme ce supermarket-urile din România erau luate cu asalt de oamenii evident speriați, care și-au petrecut acel week-end dinaintea instalării stării de urgență la cozi pentru aprovizionare, un alt om, absolvent de medicină cu cunoștințe despre epidemii și pandemii, revenea în țară după o absență de o săptămână. Și regăsea, practic, o altfel de țară, suspicioasă, neliniștită, dar cu o lejeritate care nu cadra deloc cu declarațiile oficiale.

”M-a șocat Aeroportul Otopeni”, ne-a declarat Raul Papalicef, șeful Serviciului Salvamont Neamț. ”Când am aterizat, mă așteptam să găsesc o mobilizare pe măsura panicii. Veneam dintr-o țară unde totul era normal, de la știri până la comportamentul oamenilor, unde nu s-au luat măsuri exagerate, dar la intrarea în orice restaurant, în orice bar și în orice hotel erau dispozitive automate cu dezinfectant. Îți curgea o soluție pe mâini și puteai să te speli acolo de câte ori voiai, se punea accentul pe vectorul cel mai important. Nu erau nicăieri oameni cu măști, probabil știind că, atât timp cât nu ai un costum integral de protecție, masca este total inutilă, exceptând cazul în care cel care poartă mască are o afecțiune respiratorie și nu vrea s-o împrăștie prin tuse. Vectorul direct este mai mult ochiul decât nasul sau gura. Nasul are protecție prin acei perișori și poate să filtreze cât de cât microparticulele, dar ochiul este poartă sigură, corespunde direct cu fosele nazale și, în momentul în care ți-a strănutat cineva în față, prin ochi iei virusul imediat, poți să ai 7 măști. Iar vectorul celălalt este mâna. Se presupune că omul își atinge fața măcar de 20 de ori pe oră, fără să-și dea seama, instinctiv, și este foarte greu pentru cineva să se controleze și să nu facă aceste gesturi. Deci în Austria nu era niciun fel de isterie, se spunea ceva pe la buletinele de știri și se insista pe spălarea mâinilor și pe igiena personală. Iar la Otopeni, într-o țară isterizată, n-am văzut pe nimeni dând cu mopul cu clor, n-am simțit miros de clor, clorul fiind din toate timpurile un produs antibacterian și antiviral. Ar fi trebuit să fie folosit măcar la concentrația de piscină pe care o simți și o miroși. N-am văzut o mașinuță din aia să spele pe jos, n-am văzut un dispozitiv să te speli pe mâini, că baia tot era închisă la terminalul «sosiri», și n-am văzut niciun fel de dezinfectant în tot aeroportul. Inclusiv pentru picioare ar fi trebuit să fie un covor cu dezinfectant, nu mi se părea exagerat față de panica din țară. Cele mai simple măsuri de protecție, pe care le-am învățat acum 30 de ani, spun că trebuie să speli pe jos cu clor, să dezinfectezi clanțele cu clor, iar oamenii să se spele pe mâini și să-și schimbe hainele cât mai des”.

Scanner termic ”inactivat” de o șapcă

Dispozitivul cel mai important, prezentat de autorități drept punctul zero al luării unor măsuri, este scanner-ul termic de pe aeroport. Fiecare pasager trece prin acest dispozitiv și, automat, îi este afișată temperatura corpului pe un monitor. Desigur, dacă nu poartă șapcă. Însă termoscanner-ul este ”vegheat” de niște oameni vigilenți, care ar trebui să observe dacă pasagerii au ceva pe cap și să le atragă atenția.

”După ce-am trecut, mi-a spus cineva că trebuia să-mi dau șapca jos, că altfel scannerul nu funcționează. Eram obosit și nu am văzut că scria undeva că trebuie să-mi dau șapca jos. Dar erau doi lucrători acolo, care se uitau în monitoare, nu mi-a spus niciunul nimic. Iar la «passport control» am avut altă imagine a ipocriziei unor măsuri ferme. A trecut primul din grupul meu, care a fost chestionat și a spus că a fost în Austria, la schi pe ghețar, și erau 4 porți, iar noi, ceilalți trei, am trecut simultan și nu ne-a întrebat nimeni nimic. Asta este România, care declară stare de urgență la 100 de cazuri. În schimb, am fost plăcut impresionat când am ajuns la aeroportul din Iași, unde era o curățenie lună, se spălase pe jos, iar la «baggageclaim» erau două flacoane cu soluție pentru dezinfectat. Nu m-au izbit afișe mari de genul «Atenție! Spălați-vă pe mâini!», chestii simple, care se pot face de pe o zi pe alta la orice tipografie, scris mare, cu roșu. Se dau niște clipuri la câteva televiziuni, iar omul trebuie să citească într-o fracțiune de secundă o grămadă de cuvinte despre ce are de făcut. Nu cred că e ok. S-ar putea face ceva mult mai simplu și de impact. Mesaje auditive în aeroporturi și în mall-uri, foarte concise: «Stimați cetățeni, vă rugăm să vă spălați și să vă dezinfectați pe mâini!». Am stat 2 ore în aeroportul din București și nu am auzit niciun anunț. Dar, ca peste tot, omul sfințește locul. La terminalul plecări, unde poți găsi un ceai, un sandviș, o cafea și toate spațiile alea sunt private, deci nu țin de aeroport, am văzut că, după ce m-a servit pe mine, femeia a dezinfectat tejgheaua și s-a spălat pe mâini. A venit următorul client și a procedat la fel, chestia asta o făcea repetitiv, pentru protecția ei probabil. Nu spun că, în aeroport, 80% din lucrători, polițiști de frontieră, veterinari și ce-or mai fi ei, aveau mănuși sau mănuși și mască, unii o țineau peste nas, alții numai peste gură, n-am văzut niciunul cu un echipament standard. Dacă ar fi avut și ochelari de protecție, era altceva. Și, din când în când, câte unul își dădea jos masca să bage câte ceva în gură, după care, dacă ajungeai lângă el, își punea imediat masca și era foarte important pentru felul în care se protejează și protejează cetățeanul.

În altă ordine de idei, apropo de situația din Italia, am citit statistici, am vorbit cu fratele meu, care este rezident italian de 30 de ani, și lucrurile stau astfel: zona de nord este extraordinar de îmbătrânită, dar, din cauza condițiilor foarte bune de viață, cu asistenți sociali, cu menajeră pentru fiecare bătrân, oameni ajung la peste 80-85 de ani. Sunt mii și mii, dar toți au anumite afecțiuni colaterale, un bloc de ramură, diabet, afecțiuni cardio-vasculare. Iar coronavirusul i-a cam răpus. S-au curățat toți, dar, la 80 și ceva de ani, mai trebuie să și murim. Să ținem cont că n-a murit niciun om în putere de coronavirus. Nici nu trebuie să luăm situația în derâdere, dar nici nu trebuie să ne panicăm”.

Evoluția coronavirusului în China sau Italia, comparativ cu Nepalul, de exemplu, se poate explica și prin poluare, zonele puternic industrializate fiind și cele în care radiațiile ultraviolete sunt ecranate și nu-și mai pot îndeplini funcția de igienizare a tuturor suprafețelor expuse la soare. Merită observat că, în zonele montane, chiar frecventate de turiști din toată lumea, rata îmbolnăvirilor cu afecțiuni pulmonare este extrem de mică.

Singurul lucru care explică panica oarecum târzie din România ar fi adevărul nespus. Este posibil ca un virus incomplet studiat, comparativ cu virusul gripal pentru care se pot face formule de vaccin cu un an înainte, să sufere mutații, care chiar să provoace mortalitate în masă. Și doar atunci s-ar explica, prin altă prismă decât cea a intereselor economice ale unui anumit segment de ”domni”, de ce Ministerul Sănătății a făcut un anunț înainte de decretarea stării de urgență: ”Am obţinut o linie de finanţare şi săptămâna viitoare, cu termen limită 11-12 martie, vom avea pe teritoriul României 25 tone dezinfectaţi, 300.000 perechi mănuşi, 3 milioane de măşti, 300.000 costume de protecţie”.

Cristina MIRCEA