Prof. Mihaela Gherghelescu: „Cred cu tărie în formarea elevilor în spiritul asumării propriei istorii naționale”

După aproape 39 de ani la catedră, dintre care 33 la Colegiul Național „Gheorghe Asachi”, profesoara de istorie Mihaela Gherghelescu a decis să se pensioneze. Născută pe 3 noiembrie 1957, la Constanța, și-a descoperit vocația de tânără și, după ce a absolvit Liceul Pedagogic, a fost învățătoare la țară șase ani. Nu a speriat-o naveta zilnică și cei 7 kilometri pe jos, pe care trebuia să-i parcurgă de două ori pe zi și pasiunea a determinat-o să urmeze Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași. Șefă de promoție cu media 9,87 și media 10 la licență, în anul 1987 a ales postul de la actualul Colegiu Național „Gheorghe Asachi” din Piatra-Neamț, de unde acum, în anul pandemiei, a ieșit la pensie.

– Ați predat și înainte de 1989. Ce impact au avut următorii 30 de ani asupra acestei profesii?

Am fost dascăl, înainte de 1989, șase ani ca învățătoare și doi ani ca profesor la Liceul Industrial nr. 7, actualul Colegiu Național ”Gheorghe Asachi”, care atunci avea și profil agricol. Era o perioadă marcată de ideologizarea excesivă și politizarea societății românești – învățământul nu putea face excepție. Dar, în condițiile în care am avut modele demne de urmat oferite de școală și mi-am dorit să fiu dascăl – nu din întâmplare sau pentru că nu aveam altă opțiune, am reușit să depășesc, cu abilitate aș spune, rigorile și constrângerile epocii de atunci. Școala, dincolo de aceste constrângeri, însemna studiu sistematic, disciplină, un sentiment de ordine, o anumită rigoare. După 1989, cel mai important a fost faptul că ne-am recâștigat libertatea de gândire, de expresie. Așteptările noastre au fost mari în ceea ce privește locul și rolul educației în societate românească postdecembristă, dar multe lucruri nu s-au împlinit. Îmi doresc cu adevărat ca educația să reprezinte o prioritate națională, cum declară cei care ne conduc, ca școala să fie o instituție respectată, iar munca celui de la catedră să aibă recunoașterea socială pe care o merită.

– Aveți un portofoliu profesional impresionant, aveți lucrări și cărți publicate, ați promovat cu 10 examenul pentru gradul I, vă considerați un profesor exigent?

Gradul didactic I l-am obținut în anul 1995, în filosofie, cu lucrarea intitulată ”Problematica timpului la Henri Bergson și Marcel Proust”. O lucrare în care am încercat să demonstrez că filosofia bergsoniană a timpului a fost transpusă în literatură de Marcel Proust. M-am bucurat de o mare libertate în redactarea lucrării, acordată de domnul prof. univ. Teodor Dima, reputat logician și epistemolog, membru al Academiei Române. Nu exista Internet atunci, lucram cu fișe, nu aveam calculator și imprimantă, lucrarea a fost redactată la mașina de scris. Pentru mine, a fost ca un moment de sărbătoare prezentarea lucrării în fața unei săli pline de colegi și de cei din cadrul cercului pedagogic al profesorilor de științe sociale. Am fost exigentă cu mine însămi! Ca profesor, cred că am fost un profesor obiectiv. Nu am vrut să fac compromisuri în pregătirea elevilor. Cei 38 de ani și 8 luni la catedră au fost marcați de o dorință: de a fi un dascăl care nu doar ”predă” o disciplină sau alta – istorie, filosofie, psihologie, ci un dascăl care să motiveze elevii, ca aceștia să învețe de plăcere, să fiu un dascăl care inspiră elevii. Cred că am avut un avantaj: sunt absolventă a Liceului Pedagogic din Constanța, în prezent Colegiul Național Pedagogic ”Constantin Brătescu”, care mi-a oferit modele demne de urmat, în special doamna profesoară de psihologie-pedagogie Viorica Dinescu, o temeinică pregătire și multe, multe ore de practică pedagogică. Am absolvit la specializarea învățători, după 5 ani de studiu temeinic, în anul 1977 și, fiindcă se marcau 100 de ani de la cucerirea independenței de stat, am fost numiți ”Promoția Independenței”. Astăzi, în școala noastră mai există profesori care au absolvit Pedagogia, cum este doamna director prof. dr. Constanța Chelaru, doamna prof. de educație fizică Viorica Laiu.

– Cum s-au schimbat elevii și părinții în relația cu școala?

Coordonatele statutului de elev înainte de 1989 în cuvinte-cheie: uniformă, matricolă, disciplină, studiu, lectură, olimpiade școlare, practică agricolă, învățământ ideologic, înregimentare politică – Șoimii Patriei, Organizația de Pionieri, Uniunea Tineretului Comunist, excursii, manuale unice, festivalul ”Cântarea României”, competiția sportivă ”Daciada”. Eu sunt un ”produs” al școlii dinainte de 1989, dar pot spune că am fost o privilegiată, prin calitatea umană și științifică a profesorilor mei, cărora le port și acum recunoștință. Coordonatele elevilor după 1989: libertate, manuale alternative, lipsa uniformelor, abilități în domeniul TIC/IT, lectura în format electronic, olimpiade școlare, proiecte europene, tablete, telefoane inteligente și, mai nou, ”școala on-line”. Familia românească este o oglindă a societății. Problemele cu care se confruntă societatea românească influențează și familia. Mi se pare că, acum, unii părinți nu mai sunt atât de convinși de înțelepciunea proverbului ”Cine știe carte, are patru ochi” sau ”Cine știe carte, are parte”. Alții lasă doar pe seama școlii multe dintre problemele educației propriilor copii. Dascălii cu vocație știu, însă, să facă din părinți un partener veritabil al școlii în realizarea misiunii pe care o au – de a forma personalitatea copiilor.

„Învăţământului îi lipseşte o reformă profundă!

– Între anii 1991-2001 ați condus liceul „Gheorghe Asachi”, vremurile moderne ale Educației erau la început, cum a fost acea experiență?

Da, am fost 10 ani director adjunct și un an director plin. Cam mult, după părerea mea. Dar, fiind directorul unui liceu care continua tradiția vechii Școli Normale de Învățători ”Gheorghe Asachi”, înființată în 1912, am fost animată de ”spiritul normalist”. Acesta înseamnă multă dăruire din partea dascălilor, devotament față de școală, atașament față de elevi, respect față de Școală ca instituție, entuziasm, seriozitate, dar și spirit deschis spre nou, spre inovație. Pentru acei ani, le mulțumesc colegilor care m-au sprijinit, ca o adevărată echipă. Este o bucurie pentru mine faptul că și în prezent școala noastră păstrează o deviză impusă în acel timp: ”Educăm țintind spre Bine, Adevăr și Frumos”. Acum pot spune că actuala echipă de la colegiu – directori, corpul profesoral – sunt continuatori veritabili ai „spiritului normalist”, oameni cu totul devotați misiunii școlii. Este școala în care am lucrat 33 de ani neîntrerupt, de care m-am atașat profund și care mi-a oferit multe, multe bucurii. Amintiri frumoase se leagă și de participările mele, în toți acești ani, la activitățile unor asociații de mare prestigiu: Asociația Profesorilor de Istorie din Județul Neamț – remarcată la nivel național, Asociația Învățătorilor din Județul Neamț cu o tradiție de excepție, Asociația ”Educatoarea” la care am participat la multe activități de formare, alături de cele pe care le consider ”zânele bune al copilăriei” – adică educatoarele. Oamenii de excepție întâlniți în aceste activități m-au marcat profesional, moral prin generozitatea lor de a dărui prietenie, cunoaștere, înțelepciune.

– Ne permitem să reducem din orele de istorie?

Anticii credeau că istoria este ”magistra vitae”, adică ”dascălul vieții”. Ca disciplină umanistă, Istoria are o contribuție majoră în formarea personalității tinerilor, în cultivarea identității naționale. Mi se pare firesc efortul celor pasionați de studiul Istoriei de a o reașeza pe un loc demn între disciplinele școlare. Marele istoric Nicolae Iorga spunea: ”Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”, iar George Santayana evidenția faptul că ”Cine uită istoria, riscă să o repete”. Este de neînțeles demersul unora de a reduce numărul orelor de Istorie, fiindcă tinerii au nevoie să știe trecutul, pentru a înțelege prezentul, pentru cultivarea valorilor eterne – bine, adevăr, libertate, toleranță, patriotism, neam, națiune. Marginalizarea Istoriei în învățământul românesc, dar și diminuarea elementelor de istorie națională în favoarea celor de istorie universală, pentru a nu fi considerați naționaliști, conduc la consecințe dramatice pentru formarea tinerilor. Îmi aduc aminte de o discuție aprinsă despre procesul aderării și integrării României în Uniunea Europeană din cadrul unei ore de Istorie, când i-am întrebat pe elevii mei despre cum văd ei raportul dintre a fi român și apartenența la spațiul civilizației europene. Concluzia la care am ajuns împreună m-a bucurat foarte mult: a fi european presupune a avea și propria identitate. Cred cu tărie că trebuie să formăm elevii în spiritul asumării propriei istorii naționale, să abordăm echilibrat fiecare pagină de Istorie scrisă de români, plecând de la surse, izvoare istorice care să ilustreze ceea ce se numește ”multiperspectivitatea” în descifrarea Istoriei.

– Ce-i lipsește învățământului nostru, în ansamblu?

O reformă profundă! Elevul să fie în mod real în centrul sistemului, școala să-i asigure cu adevărat ”competențele-cheie” necesare secolului XXI, să dea sens învățării, adică să arate clar elevului la ce îi servesc, în viitoarea profesie, toate cunoștințele învățate la școală. Are nevoie de o educație bazată pe valori: ordine, armonie, măsură, libertate, toleranță, bunul gust, spirit civic. Cred cu tărie în afirmația marelui istoric Iorga că ”Nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește în ea”.

A consemnat Cristina IORDACHE