Test gratuit
Aşează-te pe o bancă în parc şi bucură-te de privelişte, de aer, de cer, de nori, de copaci, de natură, de Cernegura, de Pietricica, de Cozla. Apoi priveşte-ţi concetăţenii, priveşte atent trecătorii care merg pe-acolo. Dacă ai în câmpul tău vizual şi o trecere de pietoni, sau dacă trec pe acolo mulţi adolescenţi şi tineri, este şi mai elocvent. Fiindcă ai să vezi peste tot zombi (defectiv de plural), oameni cu ochii pe telefonul mobil, care nu se uită nici în stânga, nici în dreapta, nici înapoi şi nici înainte, unii şi cu prelungirea unor căşti băgate în urechi, total absorbiţi de aparatul fermecat pe care-l ţin în mână. Ba chiar şi tastează, scriu textuleţe, dau like-uri, chiar îşi fac selfie-uri cu Turnul lui Ştefan sau cu TT drept fundal, dar din mers.
Iar dacă, la un moment dat, te plictiseşti şi tu acolo, pe bancă, scoate-ţi mobilul şi intră pe Facebook, pe Twitter, or pe Instagram, pe WhatsApp, dă şi tu un like, fă o remarcă deşteaptă, socializează, ce mama dracului?!…
În acest fel testul tău iese pozitiv, chiar acolo, pe bancă în parc, e nasol, eşti infectat, ai nomofobie. Eşti şi tu un zombi (din franceză, dar de origine creolă), un ins care şi-a pierdut identitatea, un spălat pe creier, un individ uşor manipulabil, or’, mai degrabă, un dependent, un drogat. Dacă te irită asemenea aprecieri jenante, închide naibii smartphone-ul şi bagă-l în buzunar, în borsetă sau în poşetă. Foloseşte-l doar pentru a da telefon şi, din când în când, pentru a te informa. Boala asta ţine de dozaj, de conştientizarea ei, este diferenţa dintre un păhărel care te binedispune şi o sticlă întreagă care te bagă în şanţ.
Dacă nu, dacă stai cu ochii şi mintea în el ore şi ore şi ore, dacă te uită Dumnezeu cu el în mână, dacă stai şi pe closet cu ochii în ecran, atunci n-ai ce-i face: ai adicţie de smartphone, eşti dependent, eşti pozitiv la test, eşti bolnav la cap, eşti zombie.
Nu prea uzitat la noi, neologismul nomofobie presupune anxietatea despărţirii de smartphone (no-mobile-phone phobia), respectiv dependenţa de telefonul mobil. Este ca la alcoolici, când le iei de la gură „obiectul muncii”, beutura. Iar izolarea impusă de pandemie duce la agravarea acestui fenomen mondial, o boală grea, vizibilă la tot pasul, care deja a transformat milioane de oameni în zombi.
Pandemia de Covid, prin obligativitatea de a apela la reţele, prin necesitatea de a munci online, de a ne educa tânăra generaţie online, de a ne pune copii în faţa tabletelor, duce, invariabil, şi la entertainement-ul online, la acel superficial şi toxic Facebook (spus aşa, în general), un imens magazin cotidian, un mall ca un labirint, în care iei contact cu o diversitate de tentaţii, de subiecte tratate în câteva fraze, din care, din păcate, după ore întregi de parcurs, nu-ţi rămâne nimic în cap, sau aproape nimic. Poate o obosire a ochilor. Şi desigur, o validare a orgoliului fiindcă, normal, ai participat şi tu cu like-uri (Vai ce frumos!; Bravo!; Să vă de-a Dumnezeu sănătate!; Superb căţeluş!; Vai ce copil reuşit!; Să vă trăiască!), sau cu nişte citate sau glume găsite pe parcurs, pe la alţii (- Ce frumoasă eşti! Unde ai fost toată viaţa mea?/ – Am strâns bani pentru operaţie. Sunt Gelu, nu mă mai ţii minte?! Sau În sfârşit o veste bună pentru români: De pe 1 noiembrie se ieftinesc iahturile!).
O fi un mod de socializare, de păstrare şi îmbogăţire a unor relaţii interumane, dar poate fi definiţia şi mama analfabetismului funcţional.
Iar aici, din nou, vorbim despre dozaj. Fiindcă pentru mulţi, pentru prea mulţi, jucăria asta devine o preocupare principală, cotidiană. Singura care dă sens vieţii de zombi.
Până la apariţia internetului doar familia ştia că eşti prost
Adicţia faţă de reţelele de socializare este deja un fenomen mondial în analizarea căruia se contrazic şi se pierd sociologi, psihologi, istorici, filozofi. Când Umberto Eco a atacat dur rețelele sociale și internetul spunând că acestea dau drept la cuvânt imbecililor, părerea sa a devenit, cum altfel, virală: “Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”, spunea scriitorul.
Tentaţia de a participa la viaţa satului planetar, de a-ţi da cu părerea, de a te băga şi tu într-un dialog este greu de înfrânat. O vezi oriunde sunt oameni şi telefoane inteligente. Deşi, de cele mai multe ori, schimbul de idei, dialogul civilizat se transformă în înfiorătoare schimburi de banalităţi jenante, unii scriind mai mult decât citesc, iar atunci când sunt puşi să parcurgă un text care depăşeşte o pagină, li se pare deja obositor.
Bagă o poză cu micul dejun luat la o pensiune, o floricică, o pisică, un OK! sau un Like şi gata, alt subiect, altă întrebare. Se practică genul scurt, este moda citatelor din oameni celebri care dau bine, te fac deştept, chiar dacă nu ai pus în viaţa ta mâna pe o carte a respectivului, iar şansele de a-ţi deschide apetitul pentru a-l citi sunt nule („Fiecare are în mâinile sale propria fericire, precum artistul are materia brută, căreia vrea să-i dea o formă” – Goethe).
Veste proastă pentru hoţii din politică: Gazetăria nu moare
Fiindcă, de ce să nu o spunem direct: s-a cam dus vremea cărţilor citite pagină cu pagină, buchisite cu creionul în mână. S-a păstrat, cât de cât, moda bibliotecilor personale (vezi la TV imagini de pandemie, de la acasa unor oameni politici stupizi, dar cu biblioteci imense în spate, de decor). Devine din ce în ce mai actual un banc vechi, de pe timpul dictaturii, când un personaj care îşi pregătea cu obstinaţie un CV de intelectual (îl găsim azi peste tot, în tot felul de funcţii înalte) cerea unui librar o jumătate de metru de cărţi. Foarte serios, hotărât, cu ruleta în mână, e plină România de astfel de indivizi care, între timp, au descoperit şi fabricile de diplome, de masterate, de doctorate, o modă deja periculoasă, care duce ţara de râpă, ducând în derizoriu, iar acum ne conduc, ne reprezintă în Parlament, la U.E., se dau în stambă oriunde au prilejul, ei fiind totuşi adepţii unor simple PFA-uri şi AF-uri, de familie, nimic altceva. Că, din păcate, iar o dăm pe politică. Vreţi exemple concrete?! Păi, nu le ştiţi?!
Aici, mass-media şi reţelele sociale fac bine la populaţie, colaborează impecabil. Când cititorul de Facebook simte ceva putred în Danemarca, apelează la presă, la gazetarii adevăraţi, de teren, la profesioniştii care scormonesc şi îşi tocesc pingelele peste tot. Prietenii de socializare îşi trimit unii altora argumente, respectiv texte ale unor gazetari mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dar adevăraţi, o dovadă certă că gazetăria, presa, a patra putere în stat, nu este pe moarte. Vorbim despre gazetarii care, respectând încă nişte reguli de bun simţ ale ziaristicii (spre exemplu verificarea din mai multe surse sau dreptul la replică), acreditaţi sau nu, intră în tot felul de instituţii ale statului, în vieţile şi acţiunile ascunse ale unor politicieni care ar trebui să fie ca nişte cărţi deschise, află lucruri, ştiu lucruri, deranjând permanent sistemul. Circulă în draci toate „secretele” lor, unele de-a dreptul halucinante, ca să folosim şi noi o expresie de tabloid…
Cristian TIMOFTE
