Interviu cu prof. Mariana Paleu, directoarea Colegiului Tehnic „Gheorghe Cartianu” Piatra-Neamţ
– Când am venit în prima zi de școală aici, pentru un reportaj, v-am găsit vorbind la telefon ultime detalii pentru practica elevilor de la profesională. Spuneați, atunci, că este tot mai dificil, mai ales în noile condiții.
– De ce? Că doar salariile în învățământ s-au mărit în ultimii ani.
Nu mai sunt specialiști! Mai ales pe disciplinele tehnice. Pe mine mă forțează ministerul să fac învățământ profesional și tehnic, dar eu nu am resursă umană. Nu mai vine nimeni în învățământ, preferă să plece în străinătate să muncească, iar aici, în țară, pe domenii tehnice sunt puține locuri. Sunt câteva domenii care acum se prăpădesc. Mi-a plecat un maistru de la mecanică, l-am ținut până a împlinit 70 de ani, că nu am găsit pe cineva să vină în loc. În final, a trebuit să plece la pensie și de doi ani ne chinuim. La chimie industrială, la fel, dacă mai pleacă o doamnă profesoară la pensie, iar nu mai am cadru didactic. La construcții nu mai am, la electrotehnică nu mai am. Anul viitor iese la pensie o doamnă de pe industrie alimentară, care este maistră. Fac clasele, am elevi, dar cine predă, pentru că am nevoie de maiștri! Elevii au 3 zile de pregătire practică pe care o fac cu maistrul, nu cu inginerul, nu cu profesorul de română, nu cu profesorul de educație fizică. Anul acesta a trebuit să mă rog de niște oameni să mă ajute, să vină să predea, la plata cu ora. Probabil nu vin în învățământ, consideră că e salariul mic, cu toate măririle care au fost. Un inginer care și-a găsit un loc de muncă bine plătit în străinătate, nu stă în România, în învățământ. Vorbim de o profesie pe care nu o poate face oricine. Profesor, preot, medic – trebuie să ai har. Nu-i ușor să lucrezi cu tinerii și mai ales acum, în condițiile astea de pandemie, când mulți profesori s-au pensionat: cei care știau că mai au și o problemă de sănătate, au preferat să renunțe, cu 2.000 de lei pensie.
– Ce e de făcut?
– Cum de-ați rămas la conducerea acestei școli, atâția ani?
Câteodată mă întreb și eu. În primul rând, nu am făcut niciodată politică și nici n-am să fac. N-am fost numită, am dat concurs, de fiecare dată. Dacă voiam calea ușoară, eram numită din anul 2002, dar n-am vrut. Am fost un an director adjunct, prin 1999, când am acceptat doar ca să ajut școala să pornească. Era nevoie de un om din tehnic, care să pună pe picioare școala. În vara următoare mi-am dat demisia, fiindcă într-o echipă oamenii trebuie să-și respecte cuvântul și să fie onești. Dar, am apucat să lucrez pentru evaluarea instituțională a școlii și am reușit să scot în evidență părțile bune, încât școala asta a reușit să devină școală reprezentativă. Au mai fost „Rareșul” și „Hogașul”, atât. Erau vreo 25 de criterii de îndeplinit, pornind de la manangement, la om – resursa umană, până la elev, la rezultate, tot. Asta a fost munca mea. Apoi, școala a beneficiat de niște lucruri, fiind școală etalon, avea autonomie și acces la tot soiul de programe și finanțări. De la inspectorat, dar nu numai, au insistat să rămân, dar n-am vrut, ar fi fost doar scandaluri. Le-am spus că dacă scot funcția la concurs, mă înscriu. Și în anul 2003 a fost concursul. Nu prea voiam, fiindcă era responsabilitate mare, nevoia de schimbare era mare, colectivul nu era omogen, aș fi avut mult de muncit și nu știam dacă voi reuși. Până la urmă, colegii au tot insistat și m-am dus. Am reușit printre cele mai mari punctaje. Am dat concurs și în anul 2008, apoi până prin anul 2015 nu s-au mai organizat concursuri, până prin 2016. Acum sunt la final de mandat, în luna ianuarie 2021 îmi expiră ultimul mandat.
– Totuși, cum de-ați rămas director, știut fiind că un concurs nu garantează ducerea mandatului până la capăt?
– Și este tot mai dificil cu învățământul profesional, spuneți, deși este o mare nevoie de meseriași. Unde este fractura?
E cam târziu, dacă în anul 2009 s-a desființat învățământul profesional, să te apuci să-l faci prin 2016, după ce șapte ani s-a pârjolit tot, au plecat oamenii din sistem – de aici s-a pornit, acum, iar resursă umană nu există. Asta spun într-una, de 5 ani încoace: facem clase, dar cine-i pregătește pe copii? Agentul economic nu-și permite, că nu mai avem multe firme mari, cum era odată. Acum poate să-mi primească 3-4 copii, nu 30 ca odinioară. Nici nu poate să-și dea producția peste cap, să se umple de rebuturi, doar ca să învețe niște copii, că nu-și permite financiar. Au nevoie de copii gata educați, cât de cât formați. Noi nu suntem Brașov, Sibiu, București, Cluj. Toată lumea zice că e nevoie de altceva în învățământul profesional, nu poți să-i înveți la nesfârșit aceleași meserii, fără legătură cu oferta și nevoia. Asta se-ntâmplă fiindcă s-a pierdut colaborarea cu agenții economici, imediat după Revoluție, apoi, de prin anul 2000 s-a produs ruptura între școală și producție. La noi, n-a mai fost Săvineștiul și alții interesați. Școala aia profesională chiar funcționa, apoi a dispărut. A apărut școala de arte și meserii – un surogat care nu a funcționat în Anglia – în loc să păstreze învățământul profesional, care era excelent organizat.
A consemnat Cristina IORDACHE