Distins profesor, cu o carieră didactică impecabilă, prozator, publicist, omul Gheorghe Țigău a părăsit această lume, la puțin timp după ce a împlinit 76 de ani. A iubit Neamțul, s-a îndrăgostit de zona Borca, a iubit limba română și a făcut tot ce a ținut de el ca ea să fie respectată. A onorat “Mesagerul de Neamț”, publicând o mulțime de articole, de la cele de popularizare a limbii române, a marilor personalități literare, până la articole de atitudine. Onorăm memoria profesorului Gheorghe Ţigău, republicând un articol dedicat poetului nepereche, ce a putut fi lecturat iniţial în ianuarie 2016. (Mesagerul de Neamţ)
Veșnic tânărul Eminescu
”A vorbi despre Mihai Eminescu este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la El, fără să se supere tăcerea. Trebuie vorbit pe șoptite.” (Tudor Arghezi)
Mihai Eminescu este mereu, nu numai în ianuarie și în iunie, subiectul de căpetenie al nostru, al tuturor românilor, nu doar al criticii și istoriei literare. Faptul se explică prin aceea că El ”este omul, artistul-demiurg și cetățeanul care a realizat în viața și opera sa cea mai profundă și cea mai divină sinteză a spiritului creator românesc.” (Mihai Drăgan)
Geniu universal, Mihai Eminescu rămâne un tezaur de umanitate, gândire creatoare și civism, ajutându-ne să înțelegem adânc identitatea integralității noastre în universalitate: ”În ochii poetului, mari cât ochii lumii înseși, se răsfrâng chipul și sufletul originar al patriei multimilenare. Prin opera eminesciană, puterea creatoare a poporului român este pusă pentru prima dată, în chip european, de acord cu eternitatea.” (Mihai Drăgan)
Omul Eminescu, susțin contemporanii săi, a fost o fire neobișnuită. Imprevizibil, cufundat într-o taină impenetrabilă, a trăit într-o lume a lui, producând întotdeauna o puternică impresie, prin înfățișare, gând, cuvânt și gest: ”Sociabil, dar și însingurat, detașat și mâhnit de mizeriile vieții, poetul a avut prieteni statornici și dușmani înverșunați. Iubind, sperând și renunțând, departe de familie și fără să-și întemeieze o familie a sa, a dus o viață boemă, dar a muncit enorm ca sufleur, copist, profesor, revizor școlar și jurnalist inconfundabil. Grijile existenței sale nu l-au cuprins niciodată, refuzând orice propunere de a i se conferi distincții onorifice și elogii de orice fel, devreme ce el însuși era Rege al poeziei și cugetării românești.” (Titu Maiorescu)
S-au scris și alte pagini memorabile despre cei care l-au cunoscut pe Eminescu, de către Theodor Ștefanelli, Iosif Vulcan, Iacob Negruzzi, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Vasile Alecsandri, Veronica Micle, Mite Kremnitz și de către atâția alți cărturari iluștri.
”Era o frumusețe! O figură clasică, încadrată de niște plete mari, negre, o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană. Un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” (I.L. Caragiale, În Nirvana)
Într-un alt articol (Ironie, 1890), autorul ”Scrisorii pierdute” notează: ”Am cunoscut foarte aproape un tânăr de o superioară înzestrare intelectuală. Rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era, pe lângă aceasta, un mare poet, cu cea mai nobilă și înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, turnând într-o lapidară formă limba veche și înțeleaptă, pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”
Într-o scrisoare din 7 noiembrie 1879, Veronica Micle îi scria: ”… cât pentru mine, tu ești și vei fi pururea iubitul meu ideal, visat și dorit într-un chip vag, nehotărât, chiar din copilăria mea. Mâine e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot măcar să te sărut pe ochii tăi cei frumoși; fă-mi să-i pot săruta cât mai degrabă și să pot a-ți cere iertare…”
Mite Kremnitz, scriitoare și traducătoare germană, cumnată a lui Titu Maiorescu, nota și aceasta, în 1893: ”Eminescu avea o înfățișare mai puțin masivă. Încercam câteodată să-l aduc a-mi povesti despre familia sa, dar nu se învoia. Fruntea-i strălucitoare ieșea de sub părul negru ca pana corbului, sprâncenele apărându-i în toată frumusețea lor.”
Opera eminesciană cuprinde în universul ei imaginar ”o arhitectură neobișnuit de profundă și complexă, atitudini, teme și motive esențiale, ce presupun un program estetic modern și coerent, al cărui ideal a fost, în opoziție cu întreaga literatură de până atunci, poezia totală, ca formă de asumare și cunoaștere a lumii.” (Mihai Drăgan)
Prin marile sale poeme (Junii corupți, Epigonii, Mortua est, Împărat și proletar, Strigoii, Rugăciunea unui dac, Scrisori, Luceafărul, Glossă, Odă – în metru antic, Memento mori, Se bate miezul nopții, Gemenii, etc.), Mihai Eminescu este creatorul unei opere unice, remarcabile prin forța de sinteză a izvoarelor autohtone și universale, înălțime filosofică, viziunea cosmică și mitologică asupra omului, farmecul limbii, stilul limpede, armonios și muzical.
Aceste capodopere își au izvorul în conștiința că istoria și cultura neamului său trebuie înțelese drept voință continuă de autodepășire și aspirație la creație proprie organică, înlăuntrul specificității sale, a individualității naționale, fără, însă, a rămâne prizonieri ai regionalismului balcanic și ai imediatului nesemnificativ, ai efemerului: ”Calea adevărată de intrare a noastră în istorie este creația spirituală, puternic individualizată ca originalitate, dincolo de mărginirile timpului istoric neprielnic și în acord cu cerințele eternității, căci posibilitatea de a exista în fața veșniciei e certitudinea de a exista.”
Și viața cetățeanului Mihai Eminescu este tot ca o operă. Amestec de inteligență și demnitate, de uriașă cultură și de râvnă, Eminescu ni se dezvăluie în întreaga adâncime a ființei sale.
Personalitatea copleșitoare a marelui poet este făurită, așadar, dintr-un fascicul de note variate. Unii dintre cercetători au văzut în El un democrat revoluționar, în tinerețe, sau un naționalist, în anii maturității sale.
În contextul creației eminesciene, de mare însemnătate este publicistica sa, care însumează mai mult de trei mii de articole, pe diferite teme politice, sociologice, literare, dramaturgice, învățământ, publicate în reviste și ziare de notorietate ale vremii: ”Albina”, ”Familia”, ”Federațiunea” (din Pesta), ”Curierul de Iași”, ”Convorbiri literare”, ”Timpul”.
Cităm, spre exemplificare, un fragment din articolul ”Civilizație economică și politică”, publicat în ”Timpul”, la 4 septembrie 1882: ”Dacă din punct de vedere economic, un popor este un copil, e tot așa și în privire politică. De când lumea, nu s-a văzut ca un popor să stea politicește sus și economic jos; amândouă lucrurile stau într-o strânsă legătură; civilizația economică e mama celei politice. Nematuritatea economică e totodeauna însoțită de cea politică. Și, pentru a se ajunge la maturitate, se cere educație. Precum copiii nu pot să fie în școală absolut liberi, ci trebuie să învețe, trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a face singuri temele și socotelile pe care numai profesorul le știa mai înainte, tot așa orice măsură educativă pentru un popor e o restrângere a libertății, e reacționară. Se cere neapărat să avem o industrie.”
Jurnalist cu idei, scânteietor, caustic, de temut, Mihai Eminescu rămâne în veșnicie un artist-cetățean de geniu, gânditor și pedagog al neamului, cel mai strălucit dintre români: ”Ceahlăul e statuia ta…/ Luceafărul te-așteaptă/ De veacuri vechi, mai multe sute,/ Piscul în creștet, cald să ți-l sărute.” (Tudor Arghezi).
Prof. Gheorghe ȚIGĂU
