Pasiunea dă, deseori, sens vieții, iar oamenii însuflețiți de pasiuni sunt altfel decât ceilalți și-și transformă viața într-o adevărată artă. Este și cazul lui Romulus Lupașcu, un nemțean în vârstă de 61 de ani, iubitor de antichități și colecționar de când se știe. Și-a petrecut copilăria în Roznov, iar studiile liceale le-a urmat la Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu” din Piatra Neamț. A lucrat în turism și în alimentație publică, mai apoi a ajuns la o firmă de computere, dar în tot acest timp nu s-a oprit din colecționat. Pasiunea pentru antichități i-a adus o mulțime de prieteni, dar și multe piese de colecție unice în lume și bineînțeles, experiență. Colecția lui a început cu timbre, pentru că i-au plăcut din copilărie, iar pe vremea aceea, filatelia era mult mai promovată și la îndemâna oricui. Primele două clasoare pe care reușise să le compună, le-a dat la schimb pe o chitară, pentru că pe lângă obiectele vechi, Romulus iubește și muzica rock. De-a lungul timpului a reușit să adune o colecție impresionantă de CD-uri originale și discuri vinil. Este mare fan al trupei rock Deep Purple și a colecționat tot ce a găsit legat de aceasta. După timbre, a început colecția de ceasuri de mână și de buzunar, care a devenit prioritatea pasiunii lui. ”Mi-au plăcut mereu ceasurile. Încă am primul ceas de mână pe care mi l-au luat părinții mei când am intrat la liceu. Era un Vostok”, spune bărbatul. Romulus a dezvăluit pentru cititorii „Mesagerului de Neamţ” câteva aspecte din viața de colecționar pasionat.
– Să începem discuția de la prima dragoste – timbrele.
Da. La origini sunt filatelist și zic, lipsit de modestie: nu cred că mai are cineva din Piatra Neamț, o colecție atât de elaborată și atât de bine pusă la punct cronologic, cum am eu. Dețin aproape tot ce înseamnă filatelie pe România până în anul 2009, când a venit timpul să mă opresc. Mă pasionează și obiectele de pe vremea lui Carol I. Colecționez și numismatică, am monede românești, dar am și bancnote străine.
– Povestea colecției de ceasuri cum a început?
La capitolul ceasuri povestea este lungă. Brandul meu preferat este Omega, un brand complex care datează din 1848. Povestea colecției de ceasuri Omega este asemănătoare cu povestea timbrelor. Am o preferință pentru ceasurile de mână Omega Speedmaster, cele despre care se știe că au însoțit programele Apollo. În 1969, când cei trei cosmonauți se pregăteau să meargă pentru prima dată pe Lună, NASA a ales dintr-o gamă largă de ceasuri, modelul Omega Speedmaster. Armstrong, Aldrin și Collins au avut pe mână astfel de ceasuri în călătoria lor spre Lună, iar din acest motiv, au fost denumite Moonwatch. În colecția mea există multe astfel de cesuri, și pot spune că e cea mai complexă colecţie de ceasuri Omega din România. Pentru unele am depus un efort mare să le achiziționez, iar pe cele incomplete le-am reparat. Am un ceasornicar la Iași, care este top 3 ceasornicari în țară. Chiar acum 3 săptămâni am luat un ceas pe care am plătit 500 de euro, un Zenith, pe care l-am trimis la Iași. Prețul preliminar pentru reparații a fost 2.800 de lei, deci mai mult decât am dat pe ceas. Pentru câteva exemplare foarte rare am căutat separat chiar și cutia originală. Pe una dintre cutii am plătit 350 de euro. Important în toată ecuația asta este că pot să readuc ceasul la viață.
– Pasiunea pentru antichități este foarte costisitoare, cum reușiți să vă mențineți pe linia de plutire, financiar vorbind?
A trebuit să-mi stabilesc un culoar, pentru că efectiv nu faci față financiar la tot ce apare. Spre exemplu, în cazul bancnotelor, în loc să achiziționez tot ce găsesc, m-am limitat la bancnotele de 10, iar la ceasuri m-am axat pe un brand. Chiar și așa am tendința să cumpăr haotic uneori, dar am noroc de soție, și ea pasionată de antichități, dar mai practică. Sunt norocos pentru că știu foarte multe situații în care colecționarii s-au dedicat colecțiilor lor întru totul și în cele din urmă au rămas singuri, abandonați de toți. Dacă nu-ți trasezi un culoar, există riscul să devii dependent. În plus, eu cumpăr… dar și vând, atât online, cât și fizic. Am un magazin de antichități unde vând diverse obiecte, ca să fac loc altora.
– Când l-ați deschis?
Acum 3 ani. Ideea de la care am plecat, a fost să vând exclusiv antichități, piese unice sau foarte rare, dar între timp s-au mai schimbat lucrurile. Am ajuns să aduc porțelanuri, sticlărie, cristaluri de diverse tipuri, tot felul de statuete, tablouri, aparate foto, mobilier. Nu sunt toate antice, dar clar sunt vechi. Dețin și câteva obiecte de care mi-e foarte greu să mă despart și chiar dacă le am expuse în magazin, nu mă lasă inima să le vând. Mi-aș dori să găsesc momentul să le dau ca să mă pot folosi de bani, dar până la urmă nu e vorba neapărat de bani, cât e vorba că rămâi gol după ce îți vinzi colecția.
– Ce fel de oameni vă calcă pragul magazinului?
Majoritatea clienților care intră, dau o raită prin magazin, întorc o vază, așa discret să vadă de cine e semnată, după care pleacă. Alții mai vin și întreabă de o anumită monedă, de bancnote, de o anumită marcă de aparat foto, dar aceștia sunt cei mai rari. Mai vine uneori și câte un turist și cere ceva pur românesc, dar nici nu prea ai ce să-i dai pentru că multe lucruri vintage românești au fost pierdute sau distruse. Oameni care să achiziționeze piese pentru adevărata lor valoare nu prea sunt, poate și din cauză că ne lipsește o casă de licitații. În vremurile astea, prețul este cel care stabilește dacă cumperi sau nu, nu mai contează calitatea sau povestea.
– Apropo de preț, unele lucruri vintage pot ajunge la sume foarte mari, deși nu par valoase, aveți în magazin așa ceva?
Am un ceas de masă, se numește Matthew Norman, este cam din anii ‘60 și costă 7.500 de lei. Chiar am o întâmplare hazlie legată de el. A venit un american, a cumpărat niște ceasuri de buzunar mai vechi și la un moment dat a văzut ceasul acesta și m-a întrebat ce e cu el. I-am povestit eu istoria lui și în cele din urmă mi-a spus să ținem legătura. Când am plecat din magazin, l-am văzut în apropiere, căuta probabil online, prețul cu care se vinde un astfel de ceas. Între timp am închis magazinul și am mers cu soția mea la o cafenea din apropiere, iar după ceva timp, vine americanul la mine hotărât să cumpere ceasul. La care eu îi spun: „OK, ați venit să-l cumpărați, dar eu nu sunt pregătit să vi-l vând”. L-am întrebat cât timp stă în Piatra-Neamț și l-am rugat să treacă peste câteva zile ca să am timp să-mi iau rămas bun, să scot de la inimă această piesă. Până la urmă nu a mai venit.
– Ați participat la expoziții?
Am avut două expoziții la Muzeul de Istorie din Piatra Neamț, bazate exclusiv pe ceasuri. Am expus vreo 6-7 ediții și într-un târg de ceasuri undeva lângă Utrecht, în Olanda. Însă am renunțat după un timp pentru că era efortul foarte mare din pricina drumului, pentru că nu puteam merge cu avionul, duceam după mine 200-300 de ceasuri. Am rămas la târgurile noastre, este un târg la Brașov, zic eu, cel mai mare din România și este strict pentru colecționism. Acolo am poziția mea, am masa mea, deci în momentul în care lipsesc, toată lumea se întreabă ce s-a întâmplat.
– Dacă tot ați început discuția despre România, care e poziția noastră vizavi de colecționism?
România nu prea are potențial pe partea asta pentru că noi am fost fracturați de comunism. Vă dați seama câte piese s-au distrus în perioada comunistă, tot ce era de sorginte capitalistă era dușmănos societății și atunci eram cumva ilegaliști, erau niște condiții draconice vizavi de anumite piese. Astăzi unele exemplare sunt distruse altfel. Spre exemplu moneda din argint 2 lei 1901 este cea mai scumpă din tot ce înseamnă argint românesc. O piesă pe care abia mai poate fi descifrat anul se vinde cu 500 euro, iar una necirculată ajunge la 50.000, 100.000 euro. Dacă un necunoscător pune mâna pe o astfel de piesă din pură întâmplare, o duce cel mai probabil la amanet, unde ajunge să fie topită. Sunt convins că la casele de amanet s-au distrus o grămadă de lucruri de patrimoniu.
A consemnat Alina HOANOȘ
