Comisarul Dănuț Urserescu : ”Eu cred că, într-un timp mediu, poliția rutieră va ajunge un model respectabil și respectat”

Nu știe nici acum, după aproape 20 de ani de carieră, de ce a ales să fie polițist rutier. Nu știe nici cum a apărut, undeva în interior, dorința de a purta uniformă. Cel mai îndepărtat indiciu vine din copilărie. ”Mama îmi spunea că, atunci când eram mic, mă suiam pe lada patului și strigam: «Comandantul suprem al forțelor armate, foc!», după care săream pe pat. Dar o oarecare influență a avut și un unchi de-al meu care, din păcate, nu mai este. Era general și îl vedeam mereu în uniformă. În timpul liceului, petreceam perioade din vacanțe, la București, la unchiul respectiv – soțul surorii mamei mele. Îmi plăcea că era foarte ordonat, întotdeauna își făcea pantofii seara, își așeza hainele pentru a doua zi, se bărbierea în fiecare dimineață și era «ca scos din cutie» în fiecare zi”.

”Linia roșie era deasupra mea: cu 7,22 s-a intrat, iar eu cu 7,21 am picat”

Dănuț Urserescu s-a născut pe 3 aprilie 1979, în Piatra Neamț, în genul de familie în care părinții fac toate eforturile pentru a-și purta copiii prin școală și a-i vedea oameni. Mama lui lucra ca laborant, iar tatăl ca muncitor și, ulterior, ca maistru la fabrica de pâine. Are un frate mai mare cu 5 ani – preot în Iași, la Valea Lupului, fost diacon al actualului patriarh, și o soră mai mică, tot cu 5 ani – angajată la SRI Neamț. A crescut la bloc, în Dărmănești, alături de o cohortă de copii care ratau des poarta la fotbal, dar nimereau constant geamurile vecinilor, și-și amintește și acum dușurile reci aplicate de tanti Veta – o femeie de la parter, care scotea un furtun pe fereastră și împrăștia gașca de gălăgioși, când trecea de 11 noaptea. Culmea ironiei a fost că un băiat deloc cuminte, a nimerit în liceu, la ”Calistrat Hogaș”, într-o clasă pline de fete, care au impus un gen de concurență la învățătură și o anumită atitudine față de studiu, la care au fost nevoiți să se alinieze și cei 3 băieți din clasă. Doi dintre ei au devenit polițiști, iar unul asistent medical.

”După liceu, bineînțeles că am încercat la Academia de poliție. Nu aș putea spune că a fost un mare eșec, cât a fost o mare frustrare. Linia roșie era deasupra mea: cu 7,22 s-a intrat, iar eu cu 7,21 am picat. Bineînțeles că am făcut o contestație, dar a fost soluționată nefavorabil pentru mine, în sensul că legea, la momentul respectiv, spunea că diferența între nota pe care am luat-o și cea de după contestație trebuie să fie de cel puțin un punct. La franceză fusesem depunctat cu 80 de sutimi, deci în mod normal ar fi trebuit să intru, dacă aș fi fost notat corect de la început. A fost și mai mare frustrarea după contestație. Primul gând a fost să plec în Germania. Tata murise cu un an înainte, de infarct, iar pentru mama era foarte greu să se descurce cu 3 copii, dintre care unul student, din salariul ei de laborantă.  Aș putea spune că a fost o mamă eroină, iar noi încă nu ne ridicăm la nivelul ei. Acum, ajungând și noi maturi, având și noi familii, ne-am dat seama cam ce a însemnat pentru ea perioada aceea. Totuși, la 44 de ani, să rămâi văduvă, cu 3 copii, e destul de greu”.

”Nu mi-a părut niciodată rău că am ales Poliția rutieră, dar nici nu pot spune că a fost numai fericire”

Mai mult împins de la spate de niște cunoștințe de-ale tatălui său, Dănuț Urserescu s-a înscris la examenul de admitere la școala de agenți de la Câmpina. A intrat pe locul 24, din aproape 12.000 de candidați, dar n-a vrut să se ducă la școală, pentru că-și dorea, în continuare, să devină ofițer…

”Cei de la resurse umane au sunat-o pe mama, eu i-am spus că nu mă duc la școală pentru că vreau la ofițeri, nici nu eram unul dintre cei mai cuminți copii și, chiar dacă luasem examenul, am refuzat. Mama a început să plângă, mi-a spus că nu are cu ce să mă țină, am realizat și eu că nu pot să stau acasă fără să fac nimic și, în cele din urmă, m-am dus. Eram în Batalionul 4 și aveam ca șef de companie un maior, domnul Marconi, Dumnezeu să-l ierte, că a murit acum 2 ani. La vreo 3 săptămâni, nu neapărat că nu m-am adaptat la rigorile militare, dar mă gândeam mereu la academie, am ieșit din pluton și am spus că eu mă duc acasă. Domnul maior m-a lăsat în pace în ziua respectivă și abia seara a venit la mine. Noi nu aveam voie să ieșim din școală până la jurământ, adică timp de 6 săptămâni, dar el m-a luat, m-a dus la el acasă și am stat la masă cu familia lui, după care m-a dus înapoi în școală și mi-a spus «Stai liniștit că totul va fi bine!». Nu discutasem nimic despre plecare, dar pentru mine noaptea aceea a fost decisivă și m-a determinat să rămân la școală”.

După încă un examen, între elevi – foarte mulți voiau să se specializeze în poliție rutieră, unde nu era decât o clasă și vreo 200-300 de candidați pe 30 de locuri -, Dănuț Urserescu s-a apucat de învățat serios pentru academie. După absolvirea școlii de agenți, a fost repartizat la Neamț unde, deși erau locuri la poliția rutieră, s-a trezit trimis ca ajutor de șef de post la Girov. A stat în gazdă, apoi într-o casă ai cărei proprietari erau plecați în străinătate și s-a ”bucurat” de confortul oferit de o sobă care nu doar că scotea fum, dar se și răcea imediat ce se stingea focul. Viața profesională i s-a schimbat după ce șeful Serviciului Poliției Rutiere de la acea vreme a auzit de el și a obținut aprobările necesare pentru a-l transfera, începând cu ziua de 15 ianuarie 2002. Ulterior, a dat examen la academie, a intrat pe locul 24 din 1.380 de candidați și, timp de 5 ani, și-a sacrificat toate liberele și toate concediile de odihnă pentru a putea fi prezent două luni pe an, la cursuri, la București. A susținut examenul de licență împreună cu cei de la zi, profesorii erau aceiași, exigențele aceleași, deci nu este de acord că, la forma de învățământ cu frecvență redusă, se trece prin academie ca gâsca prin apă. A absolvit în 2006 și, deși devenise ofițer, a trebuit să susțină un nou examen, la Poliția Neamț, ca să treacă oficial în corpul ofițerilor. A luat 10, spre amuzamentul șefului comisiei, care spunea că nu poate raporta nota 10 la București, pentru că ar rezulta că membrii comisiei de examen nu au fost destul de exigenți. Nota maximă l-a dus direct la serviciul de cercetări penale, unde din prima zi a început să se informeze cum s-ar putea transfera la poliția rutieră, lucru pe care l-a reușit după un an și 5 luni.

”Aș putea să scriu două cărți despre evenimentele rutiere. Există unele pe care nu le pot uita și, în general, când merg pe drumurile din județ, îi arăt  soției «uite aici am avut un accident mortal, cu părăsire», «aici a fost un accident cu doi minori» și tot așa. Un accident care mi-a rămas întipărit în minte a fost cu doi motocicliști, care au murit la Baratca, într-un noiembrie, cred că în anul 2008. Un șofer a făcut o manevră de întoarcere fără să se asigure. Când le-am ridicat vizetele motocicliștilor, unul dintre ei era cu ochii deschiși. Mi-a rămas imaginea aceea în minte. Erau foarte tineri. Nu mi-a părut niciodată rău că am ales Poliția rutieră, dar nici nu pot spune că a fost numai fericire, lapte și miere. Au fost și momente foarte grele și sunt în continuare. Și, dacă tot ați adus vorba despre «mitul polițistului rutier șpăgar», eu am devenit șef de birou pe 15 iunie 2016, iar pe 10 noiembrie s-a declanșat acel tăvălug cu arestările, cu ancheta anticorupție și lucrurile s-au precipitat. Momentul a fost greu pentru mine, n-a fost simplu să duc în continuare activitatea fără să se simtă. Colectivul a fost schimbat aproape în totalitate, noii colegi au fost nevoiți să se adapteze, pentru că partea de poliția rutieră nu este deloc simplă. Cred că acest mit a început să se dilueze, iar lucrurile au intrat pe un făgaș normal. Ideea de «general de stradă» de pe vremea când polițistul rutier se credea stăpânul șoselelor începe să apună. Acum e o altă generație de polițiști, cu alte mentalități, cu o altă optică, cu alt comportament și eu cred că, într-un timp mediu, poliția rutieră va ajunge un model respectabil și respectat”.

”Încrederea în oameni nu mi-a adus întotdeauna binele”

Sub aparenta duritate a polițistului de carieră, Dănuț Urserescu este un om sensibil, care s-a îndrăgostit de o fată pe care a văzut-o prima oară într-o stație de autobuz și a cerut-o de nevastă în două săptămâni. Acum au 17 ani de căsnicie, o fetiță de 14 ani și o viață frumoasă și armonioasă împreună.

”În ultimul an și jumătate am fost ocupat, ne-am mutat la casă, avem două pisici, avem grijă de flori, de gazon și niște tuia. Primul lucru pe care l-am făcut când am dat drumul la lucrări, pe 18 martie 2019, a fost să-mi iau ciubote. Băieții care au construit au rămas foarte surprinși, mai ales că am făcut cu mâna mea cât am putut, m-am ales și cu o hernie că m-am forțat să ridic una alta, dar am făcut cu drag orice lucru. Și cu bucuria că e al meu”.

Chiar și cu planuri de șantier, comisarul Urserescu a găsit timp pentru un tur al țării în vacanță, pentru drumeții când fiica sa a vrut să vadă anumite locuri, pentru momente care contează cu ai lui cei apropiați, pentru prieteni, pentru cunoștințe. Fiindcă îi plac oamenii. Dar… cu rezerve.

”Nu-mi place la oameni consecvența, indiferent din care motiv ar putea fi, cu care încearcă nu neapărat să mintă, dar să pară altfel decât sunt. Am de-a face cu tot felul de caractere și le observ. Eu întotdeauna am fost foarte sincer cu toți cei din jurul meu și mi-a adus foarte multe deservicii lucrul acesta. Încrederea în oameni nu mi-a adus întotdeauna binele, dar eu continui să cred în binele din fiecare om”.

Cristina MIRCEA

Parteneri

Mesagerul Bacău Pompierii de la ISU Bacău, vicecampioni naționali! Performanță istorică și șapte podiumuri cucerite ZCH Cum citești corect detaliile unei polițe și eviți surprizele neplăcute NewsEdge Românie cheltuie 5.000 de euro pe minut pe energia importată după închiderea celor două unități de la Cernavodă BusinessEdge Producția industrială a scăzut cu 3,5% în primul trimestru. Industria prelucrătoare a înregistrat cel mai mare declin