Imaginea domnitorului care a modernizat statul român din temelii și care a fost trădat de cei mai apropiați colaboratori chiar în toiul acestui efort civilizator este cea care s-a impregant în manualele de istorie în dreptul lui Alexandru Ioan Cuza. Tot efortul legislativ apare acum ca un punct de plecare în organizarea modernă a statului român. Atunci, în anii de după unirea Modovei și Munteniei, lucrurile nu erau văzute la fel. Multe din legile promovate de Cuza și guvernele sale au generat discuții și dispute. Dintre toate, cea mai discutată și care a generat controverse până în zilele noastre este ”Legea secularizării averilor mănăstirești”, adoptată în decembrie 1863. Mănăstirile care țineau administrativ de Muntele Athos (erau închinate) își pierdeau pământurile și veniturile, lucru acceptat ca benefic de toți cei implicați în conducerea statului de atunci. Pe lângă ele, lucru care nu putea să placă deloc bisericii, multe alte mănăstiri mari, fără vreo legătură cu grecii de la Athos, și-au pierdut terenurile, tiparnițele, școlile de pe lângă ele.
Cunoscând puterea de persuasiune a Bisericii, rămâne întrebarea cum a putut rămâne la nivelul mentalului colectiv doar imaginea unui Cuza pozitiv, în condițiile în care a avut dușmani puternici și, prin reformele sale, a atacat vechile fundamente ale organizării statale. S-a ajuns până la promovarea unor scenarii în care imaginea specială a domnitorului unirii a fost fabricată de francmasonerie, ale cărei idei le-a pus în practică, chiar dacă a intrat în conflict deschis cu ea. Sau că, odată instalat, regimul comunist, aflat în căutare de simboluri naționale, a folosit imaginea lui Cuza pentru a-i putea suprapune imaginea ”reformatorului” Ceaușescu.
Ce a însemnat legea secularizării?
Prin această lege, statul român își redobândea în patrimoniu un sfert din suprafața țării, din care jumătate era în proprietatea mănăstirilor închinate către Muntele Athos. Justificarea a fost că statul trebuie să recapete controlul asupra unor bunuri. Legea a apărut și, ulterior, din rațiuni externe, a dus și la secularizarea mănăstirilor neînchinate. În felul acesta, ”toate averile mănăstirești din România sunt și rămân ale Statului”, spunea textul legii. A făcut Cuza asta din dorința de a știrbi ceva din puterea Bisericii ortodoxe, urmărind un plan ascuns de distrugere a ei? Greu de afirmat asta cu tărie. Sigur însă este vorba despre o măsură cu caracter fiscal. Se obțin venituri noi la buget, facil, după ce mănăstirile autohtone trecuseră deja prin câteva reprize de deposedare de bani sau bunuri materiale. În Moldova, în același an 1859, Vodă Cuza, pe motiv de proastă administrare, a dispus luarea averilor în cazul unora din mănăstirile moldovene: Agapia, Neamț, Secu, Văratec și Vorona. Li s-au luat ceva bunuri, dar și actele și lucrurile privitoare la administrarea bisericească a averilor. Li s-au desființat atelierele, li s-au vândut vitele, stupii… Pe lângă fiecare egumen, li s-a instituit un comitet administrativ. Procesul continua în august 1860, când, prin ordonanță domnească, se desființează mănăstirile Doljești și Zagavia, precum și 31 de schituri moldovene. Bisericile și acareturile din jurul lor s-au prefăcut biserici de mir și, respectiv, «ospicii pentru cerșetori invalizi, școale sătești sau alte asemenea așezăminte de folos obștesc».
Legea secularizării are și o importanță politico-strategică: marchează ruperea brutală de moștenirea greacă, bizantină, atât din punct de vedere politic, cât și cultural și, pe baza principiilor venite din Franța, de atașare la valorile occidentale. Privind astfel, Cuza a produs o ruptură care a afectat și biserica. Aceasta a devenit o anexă a statului, lăsată fără surse de existență și obligată să facă un pact cu satul, pentru a supraviețui. Pactul există și astăzi, când Biserica Ortodoxă și-a redobândit multe din bunurile avute, dar a rămas și stipendiată de stat. Acest lucru ridică justificate semne de întrebare și readuce în discuție necesitatea fiscalizării uriașelor venituri obținute de Biserica Ortodoxă și nu numai.
Grecii au refuzat banii și au dorit asasinarea lui Cuza
Legea secularizării prevedea ca statul român să ofere grecilor o compensație bănească de 82 de milioane de lei, din care, după plata tuturor dărilor restante către stat, mai rămâneau 31 de milioane de lei. Patriarhia din Grecia a refuzat, mizând pe un ajutor venit din partea otomanilor sau a rușilor. Până la urmă, grecii au rămas fără bani și au lansat o campanie dură împotriva lui Cuza și a Principatelor. Au ajuns chiar până la a pune la punct un plan de asasinare a domnitorului, în 1864, cu arhimandritul Nylos consemnat ca inițiator. Intenția lui a fost blocată de agenții secreți români de la Constantinopol, care au aflat de plan și l-au alertat pe domnitor la timp.
Patriarhul Daniel și revalorizarea lui Cuza
În ianuarie 2012, patriarhul Daniel rostea un cuvânt de învățătură, la slujba de Te Deum din Catedrala patriarhală. Erau pomeniți domnitorul Alexandru Ioan Cuza, mitropoliții Nifon al Țării Românești și Sofronie Miclescu al Moldovei, precum și alte persoane care, în urmă cu 153 de ani, și-au adus contribuția la înfăptuirea Unirii Principatelor Române.
Patriarhul Daniel a extras selectiv din tot ce a fost perioada unirii, accentuând numai ce poate fi folosit acum de Biserica Ortodoxă Română, numită pe vremuri și Creștină (lucru pomenit tot mai puțin). A reținut cu titlu pozitiv organizarea unitară a structurilor bisericești din toate provinciile românești, sub conducerea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, confirmat de Cuza prin Legea din 1864. În același timp, prin demersurile lui Cuza către Patriarhia Ecumenică (1865) pentru obținerea recunoașterii autocefaliei, s-au creat și premisele ridicării Bisericii Ortodoxe Române, autocefale din anul 1885, la rangul de Patriarhie, în anul 1925. Totodată, se face trimitere la Decretul organic, în care se arăta că ”Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea ce privește organizarea și disciplina” și că ”Sinodul general al Bisericii Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credințe ortodoxe cu Marea Biserică de Răsărit, prin coînțelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului”.
Patriarhul a găsit lucruri bune pentru biserică și în legea secularizării, remarcând că s-au reglementat principiile legale prin care statul se obliga să sprijine Biserica. Adică s-a stabilit prin lege plata de la bugetul de stat a unei părți din salariul preoților, sprijinirea învățământului teologic seminarial și universitar, acordarea a 8,5 hectare de pământ bisericilor parohiale. Elogiul nu surprinde, el fiind venit din partea unui patriarh recunoscut pentru mercantilismul gândirii sale.
Pentru o parte din tradiționaliștii din biserica ortodoxă, Cuza rămâne domnul care a prigonit biserica, i-a luat toate prerogativele și a pus bazele statului laic, ateu. Argumente: bisericii i s-a luat sarcina de a întocmi acte de stare civilă (naștere, căsătorie, deces), acestea trecând în sarcina primarilor – momentul este consemnat ca o ”nenorocire mai mare decât oricare alta de până atunci, căci din acea clipă Ortodoxia a încetat să mai aibă vreo putere în rânduirea vieții obștești și norodul a început să nu mai trăiască deloc creștinește”. Apoi a îngăduit căsătoria între rude colaterale de la gradul 4, nu de la gradul 7, cum era înainte, iar divorțul nu se mai judeca în tribunalele bisericești, a scos cimitirele din localități și a permis îngroparea celor de alte religii alături de credincioșii ortodocși, a laicizat învățământul în totalitate.
Ce nu a reușit Cuza?
Deși a încercat în ianuarie 1864, Cuza nu a reușit să introducă calendarul gregorian. A fost cerut și acceptul Bisericii, în acest scop fiind convocat un consiliu bisericesc, din ordinul ministrului Dimitrie Bolintineanu, încă din decembrie 1863. Chiar dacă a dat afară înalți prelați și a mărit numărul participanților la discuții, reforma nu a trecut. Populația credea că această măsură este un prim pas spre catolicizarea țării. Numeroase personalități laice au luat atitudine împotriva acestei măsuri. Cel mai vehement a fost Ion Heliade Radulescu, care a făcut presiuni asupra mitropolitului și a tipărit și răspândit prin țară foi volante în care se arăta că noul calendar este în contradicție cu canoanele Bisericii Ortodoxe, în special cu stabilirea datei Paștelui. Schimbarea a căzut și pentru simplul fapt că Patriarhul Constantinopolului transmitea mitropolitului Nifon că întreaga Ortodoxie folosește vechiul calendar și că s-ar crea un precedent. Abia la 1 aprilie 1919, fără a se cere consimțământul Bisericii, statul introducea calendarul gregorian.
Valentin BĂLĂNESCU
Material apărut în ianurie 2014 în ediția scrisă a săptămânalului Mesagerul de Neamț
