S-a născut la Piatra-Neamț, într-o casă de pe Strada Mare (str. Cuza Vodă, care începea la obor, unde este supermarketul Kaufland acum și ținea până la Farmacia Vorel). A crescut într-un cartier în care casele aveau pereți comuni, iar la stradă erau prăvăliile și atelierele meseriașilor – tinichigii, tâmplari, croitori, cizmari și negustori. Copilăria i-a fost marcată de război – în 3 din cele 4 camere ale casei părintești s-au instalat soldați și ofițeri -, iar adolescența de debutul comunismului. A urmat dezvoltarea urbană, când au fost demolate toate casele evreilor și dramele se petreceau una după alta. Era deja profesoară de istorie când s-a mutat la bloc, în timp și-a pierdut mama, apoi soțul și a rămas doar cu fratele, care locuiește un etaj mai jos. N-a fost în Israel decât o dată, dar respectă strict toate sărbătorile tradiționale, zilele de luni și joi când se citește Tora, ziua de sâmbătă, când nu se lucrează deloc și posturile negre de peste an.
”Bunicul s-a dus mai târziu să cumpere pâine și a venit acasă plin de sânge și fără pâine”
Roza Friedmann are acum 80 de ani și trăiește într-un apartament cu două camere, în care păstrează vasele de Paște ale bunicii, tablouri vechi, bibelourile de familie, goblenurile cusute de mâna ei, două Tore și pasca trimisă în cutii speciale din Israel. Îi place să povestească despre viața ei, despre bunicii emigrați din Polonia, despre școala israelită (actuala Şcoală nr. 3) în care a învățat, despre felul în care arăta orașul, cu grădina publică de vizavi de Parcul Tineretului, unde era statuia lui Mihail Kogălniceanu și unde cânta fanfara, și despre sobele cu olane pe care le avea acasă.
Dar viața Rozei Friemann a avut și părți sfâșietor de triste: ”Când s-au făcut blocurile au demolat toată strada. Vecinii noștri, câți au mai rămas, sunt în blocul în care stau eu. Mulți au murit imediat, de supărare. Alții plecaseră în Israel cu mult înainte de demolare. A fost un val de plecări când eram eu copil de 5-6 ani. Mi-amintesc că plângeam la mama să plecăm și noi. Tata murise, noi eram mici, fratele meu avea 2 ani, mama a rămas văduvă la 38 de ani și n-a vrut. A continuat cu negustoria de cereale. După demolare, s-a mutat și ea la bloc. Spunea că am adus-o în pușcărie, tot timpul tânjea, pentru că avusesem o casă mare, curte, grădină, livadă, cea mai mare suprafață de teren, cu ieșire la două străzi. Și dacă mergeam pe undeva cu ea și vedea o casă spunea «mi se aprinde sufletul». Și-mi mai amintesc de bunicul, din perioada în care era obligat să poarte steaua galbenă și nu avea voie să iasă la cumpărături decât la anumite ore. Într-o zi s-a dus mai târziu să cumpere pâine și a venit acasă plin de sânge și fără pâine. Eu n-am simțit niciodată antisemitismul. Am lucrat într-un colectiv foarte bun, mi-a plăcut meseria, am avut un director extraordinar, domnul Nicolae Buleu, școala din Mărgineni îi poartă numele acum. M-au iubit copiii, iar mie mi-au fost tare dragi. Mamei i se aprindea sufletul când vedea case, mie mi se aprinde când văd copii la televizor. Eu n-am avut copii, dar mi-am iubit elevii ca și cum ar fi fost copiii mei”.
”Dumnezeu scrie pentru fiecare ce soartă o să aibă în anul următor, dacă trăiește, dacă se îneacă, dacă se îmbolnăvește”
Cele mai interesante experiențe ale Rozei Friedmann legate de adevăratele tradiții evreiești nu s-au ”întâmplat” în Israel, unde n-a apucat să viziteze prea multe locuri, ci în New York, unde a fost la invitația unei verișoare.
”Am fost la două sinagogi și mi-a plăcut foarte mult. Sărbătorile de toamnă înseamnă la noi sărbătorile de anul nou și eu am prins în New York capul sărbătorilor. Înainte, când erau mulți evrei, trebuia plătit locul în sinagogă în fiecare an, acuma dacă nu mai sunt evrei la Piatra-Neamț și sunt locuri libere, nu se mai plătește, dar în New York am văzut o concurență nemaipomenită, fiecare se ridica și anunța suma, iar pentru mine a plătit verișoara mea 60 de dolari. Femeile stăteau la balcon, alături de un cor de copii, care cânta foarte frumos, iar bărbații separat, jos, în sinagogă. La sărbătorile acestea se scoate Tora – Biblia noastră, în fiecare an, se citește și se deapănă. După aceea se dă o masă din fondul sinagogii, cu mâncăruri tradiționale. De sărbătorile de toamnă se gătește cel mai mult pește. A doua sărbătoare este Anul Nou, Rosh Hashana, când se ține post, dar postul la noi este post negru, adică din momentul în care au apărut pe cer stelele până a doua zi, când apar din nou stelele, n-ai voie nici apă. Se spune că în ziua asta Dumnezeu scrie pentru fiecare ce soartă o să aibă în anul următor, dacă trăiește, dacă se îneacă, dacă se îmbolnăvește. În timpul ăsta trebuie să aprindem lumânări 24 de ore, iar cine nu are, aprinde o lămpiță mică sau un bec și lumina asta se pomenește pentru sufletul morților. Mai avem încă un post, tot negru, înainte de Paște și încă un post de Duminica Mare. În rest avem voie să mâncăm ce vrem în timpul anului. Dar nu este voie să amestecăm vasele, vasele de carne sunt de carne și vasele de lapte sunt de lapte. N-ai voie în oala în care ai fiert laptele să faci ciorbă de carne. Iar de Paște, nu avem voie să facem mâncare în vasele în care facem tot timpul anului. Când eram copil, mama mă trimitea cu fratele meu în pod unde era o ladă cu vasele de Paște de la bunica, le dădeam jos, găteam în ele și după aceea le duceam înapoi. Le am și acum și le folosesc”.
”Dacă pătrunzi sărbătorile și le înțelegi rostul, constați că sunt foarte frumoase”
Calendarul evreiesc a ajuns la anul 5781 (2020-2021, calculat de la facerea lumii, nu de la nașterea lui Iisus, iar Anul nou cade pe 28 septembrie. Cea mai mare sărbătoare după Rosh Hashana este Yom Kippur (Ziua ispășirii), cea mai solemnă zi din an, când se postește, nu se lucrează absolut nimic și toată ziua este petrecută în rugăciune.
”Avem și Sărbătoarea luminii, Hanuka, avem și Purim, dacă pătrunzi sărbătorile și le înțelegi rostul, constați că sunt foarte frumoase. De Purim se fac niște prăjiturele speciale în 3 colțuri, iar gospodinele sunt la întrecere ce prăjituri mai bune și mai frumoase să facă. Mama punea pe cea mai frumoasă farfurie prăjiturile, deasupra punea un șervet brodat și ne trimitea de la o casă la alta. Eu tot ce-am văzut acasă asta am făcut, dar sunt și evrei care nu păstrează tradițiile. De exemplu, la noi de vineri după-amiaza de la ora 3 nu mai ai voie să lucrezi pentru că se spune că se intră în Sabat. Sabatul este o zi sfântă în care nu ai voie să lucrezi nimic, se aprind lumânări de vineri și se ard până sâmbătă seara pentru sufletul morților. Iar de Paște nu avem voie să mâncăm pâine și niciun fel de aluat dospit. Când evreii au pribegit nu aveau ce mânca și au cârtit împotriva lui Moise că i-a scos din pustiu, Dumnezeu a dat mana și mana asta i-a hrănit, dar n-are voie să dospească. Și atunci noi nu coacem nimic, mâncăm cartofi și avem pască. Pasca vine din Israel, ambalată în cutii și rezistă cât vrei s-o ții. Nu are decât apă, sare și făină. Nu e dospită. O mâncăm în loc de pâine. Și avem voie să mâncăm carne de miel numai dacă este tăiat de omul special, haham se numește. El știe cum să taie păsările și animalele și le atârnă să se scurgă sângele tot. Nu e voie de mâncat sânge”.
”Mirele trebuie să spargă un pahar cu piciorul. Atunci sparge ghinionul vieții”
Roza Friedmann poate povesti ore în șir despre tradițiile evreiești. Cele mai frumoase sunt cele de nuntă, care implică, anterior, cunoașterea familiilor și logodna obligatorie a tinerilor.
”Când am făcut eu nunta, era o doamnă Botez care știa ce mâncăruri evreiești trebuie făcute, a venit hahamul care a tăiat păsările, iar doamna a pregătit masa. Merg la templu mirii, nașii și omul care oficiază și se învârt în timpul rugăciunii, iar mirele trebuie să spargă un pahar cu piciorul. Atunci sparge ghinionul vieții”.
Contrar multor convingeri, obiceiurile de nuntă, dar și cele de înmormântare au similitudini cu tradițiile ortodoxe. Dar și diferențe, mai ales la înmormântare. Mortul se îmbracă numai în cearșaf, la cap se pune o pernuță cu pământ, iar bărbații sunt înfășurați apoi în șalul de rugăciune – tallis. Mortul se pune jos, pe podea, complet acoperit și nimeni nu are voie să-l dezvelească.
”Se dau de pomană pernă, plapumă, îmbrăcăminte, dar nu încălțăminte. Calcă pe capul mortului, așa se spune. Numai dacă încălțămintea e nouă și n-a pus-o nimeni în picioare poți s-o dai, dar dacă a încălțat-o o dată, nu mai ai voie. Când am fost la verișoara mea în New York, soțul ei murise și avea încălțăminte foarte, foarte bună, ei erau bogătași mari. M-a pus pe mine să le arunc. Dar le-am tăiat înainte, ca să nu le poată purta nimeni. Religia mea nu mi-o ascund. Lunea și joia la noi se citește în Tora și eu lunea și joia aprind lumânări pentru cei pe care n-are cine să-i pomenească și pe urmă aprind lumânări pentru familia mea, pentru soțul meu, pentru cei pe care i-am cunoscut. Pentru mine, nu știu dacă va avea cine să mai aprindă”.
Cristina MIRCEA
* Material apărut în săptămânalul Mesagerul de Neamț, nr. 475, ediția 28 ianuarie – 3 februarie.