România săracă este oriunde. Într-un capăt de stradă urbană, într-o căsuță cu două camere, sau pe ulița unui sat, unde 5 copii flămânzi stau în jurul unei plite crăpate și așteaptă să fiarbă ceaunul cu cartofi. România săracă se vede la școală, pe stradă, la magazin, în autobuz, în privirea copiilor care se uită cu jind la o pereche de pantofi, la un fular sau la o păpușă. România săracă este mai mult decât cifre, statistici, praguri relative calculate după venitul median net per adult și raportate la nevoile „elementare” ale omului: locuința, alimentația, igiena și siguranța. Într-un raport al Consiliului pentru Drepturile Omului al ONU se spune că ”autoritățile publice românești marginalizează complet problematica sărăciei, precum și efectele de durată ale sărăciei, mai ales pentru copii și tineri”. O vizită în oricare colț al acestei țări confirmă concluzia acestui raport. Sărăcia, perpetuată deseori în aceleași familii, de generații întregi, este o realitate. „Mesagerul de Neamț” și-a propus o campanie prin care să prezinte sărăcia din județ. Reală, apăsătoare, înecată deseori în lacrimi de neputință, adică exact așa cum e.
”Când lua salariul, soțul meu atâta știa să cumpere: doi pești, o sticlă de ulei, un borcan de bulion și un tacâm”
Brășăuți nu e nicidecum vreun cătun în care se ajunge cu dificultate. Este un sat situat în comuna Dumbrava Roșie, unde deja s-au stabilit mulți oameni care au vrut să ”fugă” din oraș, are străzi asfaltate și case frumoase. Și totuși, sărăcia există. Și se vede din stradă. O casă care stă să cadă, susținută cu tot felul de proptele și de improvizații, este acoperiș pentru 7 suflete: Petronela Vieru, o femeie de 43 de ani, 5 dintre cei 6 copii ai ei și fratele ei, cu un an mai mic, care are sindromul Down. Petronela mai are o fiică de 22 de ani, căsătorită și stabilită la Rediu.
”M-am întors la casa părintească acum aproape 4 ani, când am divorțat. Nu aveam unde să mă duc altundeva. Bărbatul meu bea și începea scandalurile și bătăile, cu copiii se purta foarte urât. Aici au locuit bunicii mei și pe urmă părinții. Când eram căsătorită stăteam la Bahna. Am făcut două cămăruțe acolo, cu soțul, și când am plecat n-am luat absolut nimic. El ține legătura cu copiii, dar nu-i ajută și nici n-am vreo speranță. N-a venit să le aducă nici măcar un pachet de biscuiți”.
Petru Alexandru are 7 ani. Este mezinul familiei, mic de statură, ușor peltic, dar vioi. Își dorește să devină polițist sau pompier. Sora lui, Georgiana Camelia are 9 ani și ar vrea să lucreze în armată când va fi mare. La școală se descurcă bine cu sportul și cu matematica, dar are ceva probleme cu limba română. Vorbește repede și știe pe de rost numărul de telefon mobil al familiei. Dumitru Cristian are 14 ani și merge și el la școală. Acasă este singurul care conduce căruța și are grijă de cal. Băieții cei mai mari, Gabriel Ionuț, de 17 ani, și Neculai Florin, de 19 ani jumătate, încearcă să-și facă un rost. Florin lucrează deja la o firmă de vopsitorie și merge des în deplasări. Câștigă doar cât i-ar ajunge lui, dar își ajută lunar mama și frații cu câți bani poate. Gabriel Ionuț n-a mai mers la școală după clasa a VII-a și încearcă să se angajeze la o firmă de instalații cu jumătate de normă. Oricum i-ar fi mai bine decât la stână, unde a lucrat o vreme pe foarte puțini bani, stând în ploaie și în frig. Exceptându-i pe cei doi copii mai mici și pe fratele Petronelei, cu care este greu să colaboreze cineva, toată lumea din familie muncește de dimineață până seara. Au 15 găini, cal, au ținut 3 porci, cultivă grădina de lângă casă și un compas de pământ pe care-l au în luncă. Și totuși, trăiesc de azi pe mâine, iar casa riscă să se prăbușească peste ei.
”Eu muncesc și prin sat, la cine mă cheamă mă duc. La prășit, la tăiat păpușoi, la ce are nevoie omul”, spune Petronela. ”Ne descurcăm cât de cât, dar e greu. Am avut viață dură și când eram cu bărbatul meu, dar nici acum nu mi-e ușor. Cât am stat cu soțul împreună, că am stat o perioadă de 20 de ani, când lua salariul, el atâta știa să cumpere: doi pești, o sticlă de ulei, un borcan de bulion și un tacâm. Dacă luam pâine, făcea teatru și panaramă, dacă luam carne pentru copii la fel teatru și panaramă, iar la încălțări și haine era teroare. Și avea un vocabular foarte, foarte urât. Acum ne descurcăm greu, dar suntem liniștiți. Asta am vrut tot timpul. Să nu mai am bătăi în casă, să nu mai am scandaluri, să nu mai am băutură. Era foarte rău, bătea și copiii. O viață am dus-o greu și cu el, greu și cu părinții, pentru că și părinții mei erau alcoolici amândoi. Și de câte ori veneam cu un copil sau doi mă alungau, plecam la el, mai apărea unul, iară veneam la părinți, cu 3, și tot așa până am ajuns la 6. Și fata cea mare s-a hotărât: «Mă duc să muncesc printre străini și-ți dau bani să bagi divorț. Dacă vrei să stăm lângă matale. Dacă nu, noi plecăm și te lăsăm cu el». Și am ales copiii. Mă lipsesc de bărbat, dar copiii să fie lângă mine, pentru că ei nu au nicio vină”.
”Grinzile din pod sunt putrede și legate una lângă alta cu sârmă, ca să țină plafonul”
”Casa” în care trăiesc 7 oameni este formată dintr-o parte veche, construită acum 120-130 de ani de bunicii Petronelei, și o cămăruță lipită alături, ridicată de părinții femeii. Partea veche se prăbușește pur și simplu. În bucătăria în care dorm Petronela și fetița într-un pat și fratele Petronelei în celălalt pat, deja cade tavanul. Alături nu se mai poate locui demult, pentru că parte din construcție a picat, iar încăperea este folosită doar ca hol de trecere.
”Am pus niște dulapuri cu haine, ca să blochez ușa să nu intre copiii acolo. Cade de sus, se dărâmă. Casa e din lemn, dar au putrezit tălpile, se mănâncă pe dedesubt și se lasă pereții. Mi-e frică pentru copii, că se mai joacă, se mai fugăresc și nu de alta, dar dacă se împinge vreunul în perete, cade tot. În cămăruța asta făcută de părinți dorm băieții. Am săpat o groapă înăuntru din cauză că nu se deschidea ușa. Mai improvizăm, ce să facem. Acum mulțumim lui Dumnezeu că se poate locui cât de cât, dar când am venit aici era plafonul căzut. Am pus întâi rigips, dar vara asta am schimbat cu OSB că ține mai bine. Doar că grinzile din pod sunt putrede și legate una lângă alta cu sârmă ca să țină plafonul. A fost făcut cu lut, cu araci, cum se făcea înainte și nu m-au lăsat părinții să-l dărâm, că au zis că le stric casa. Am făcut un chenar din șipcă și am prins plăcile cu șuruburi. Eu zic că ține, doar acolo în colț stă mai înclinat că a luat foc acum vreo lună de zile în urmă, de la sobă. A fost burlanul pe o grindă, a ars mocnit de seara până a doua zi, și a doua zi la 12 a luat foc. Eram acasă, țipa lumea de pe stradă. N-am chemat pompierii, l-am stins noi și numai bine a luat băiatul salariu și-am cumpărat materiale. Colțul ăla l-am dărâmat și l-am refăcut noi cu BCA, cu ce s-a putut. Dacă nu-l vedeam la timp, ardea tot. Asta e viața, mergem înainte. Mi-ar trebui materiale să fac o cameră începând de la zero, lipită de asta. Și dacă ține asta și nu se desface ca o floare, mai torn o dată centura sus și o acopăr cu cealaltă odată. Fiind casa din chirpici, pot să sparg peretele ca să fac ușă să intru dintr-o parte în alta. Și o las pe aia veche să se dărâme așa, că nu–mi dă voie s-o demolez de la primărie că-i cea mai veche casă din sat, așa zice. Cât am reușit, am tot pus piatră, cărămidă, lut cu paie, tot am întreținut-o, dar când am văzut că se lasă în jos, n-am mai avut ce face. Cade. Și după ce cade, nu mai avem unde sta. În cămăruța asta unde dorm băieții, nu putem încăpea toți”.
Cristina MIRCEA
N.R.: Acesta este un prim episod din ceea ce noi numim România săracă văzută din Neamț. Poate împreună cu cititorii noștri vom reuși să schimbăm măcar o parte din aceste situații. Sunt oamenii care au nevoie de ajutor, sunt copii care n-au decât vina că s-au născut în familii sărace sau dezorganizate.
Mesagerul Bacău Performanță de răsunet la Doha: Cosmina Pană (CSM Bacău) este dublă vicecampioană mondială universitară la haltere 
ZCH Muniție descoperită în timpul unor lucrări la Roman și Tămășeni 
NewsEdge Activele Pilonului II de pensii au depășit 246 de miliarde de lei. Datele complete 
BusinessEdge Societățile de investiții imobiliare promit dividende stabile și lichiditate rapidă. De ce ezită România să adopte modelul REIT 
