Deseori avem intenția să mai oferim a doua șansă unei perechi de încălțări. Ori au valoare sentimentală, ori ne place foarte mult modelul, ori vrem să economisim niște bani, motive sunt. Să găsești un meseriaș e tot mai greu! Pentru un cizmar bun, trebuie să faci cercetări serioase, pentru că astfel de meseriași sunt din ce în ce mai rari și mai prețioși. Cizmăria obișnuia să fie în trecut o meserie complexă, respectată și din care se câștiga bine. Astăzi a rămas doar meseria și complexitatea ei, respectul și profitul, în schimb, nu mai sunt aceleași.
Mihai Savinoiu este cizmar din ‘73 și, deși în jumătate de an va ieși la pensie, nu are în plan să renunțe la această ocupație prea curând. A rămas singur de când a murit soția lui, iar cizmăria este singura lui ocupație. Lucrează independent din ‘77, când și-a deschis propriul atelier de cizmărie pe un petic de pământ pe strada Baltagului, unde îl găsiți și astăzi. Atelierul lui e bine pus la punct și compus din 3 încăperi: un hol, un spațiu pentru primit clienții și un spațiu de lucru. A avut grijă să creeze un decor potrivit pentru a-și primii clienții, care spune el, ”vin și de pe Valea Muntelui” să-și repare încălțările la el. Imediat cum intri în încăpere, ești întâmpinat de un acvariu în care-și duc viața câțiva pești mici și melci de apă dulce. Restul decorului e completat cu plante verzi, cu frunze mari. Ultimul detaliu observat, o carte atârnată într-un colț, intitulată „Manualul cizmarului”, semn că meseria a fost studiată conștiincios, după reguli. Restul spațiului este ocupat de rafturi pe care stau așezate câteva perechi de încălțări, unele în așteptarea proprietarilor, altele uitate deja de câțiva ani.
„Am niște patine acolo în colț, stau de 5 ani pe raft, nu a mai venit să le ia”, ne spune meseriașul.
Nea’ Mihai e cizmar de la 18 ani. După ce a terminat cele 8 clase, și-a continuat studiile încă 3 ani la școala postliceală din Iași. Și-a ales domeniul ăsta pentru că „așa era atunci”, ne spune el. „Pe vremea aceea dacă aveai 10 clase era ceva, nu mai spun că la facultate mergea doar «băiatul lui domnu’, sau fata lui domnu’»”. La început a fost cizmar cu normă-ntreagă, adică făcea încălțări pe comandă. A lucrat pentru un maistru, iar după ce a furat meseria, a început să lucreze pe cont propriu.
„Să muncești doar ca să ai ce mânca și să plătești facturi, nu prea e viață”
O vreme i-a mers bine, însă cu timpul, industria a suferit schimbări majore, oamenii nu și-au mai făcut pantofi la comandă, pentru că se importau din China și Turcia mai ieftini. Clienții au început să se împuțineze, iar taxele au început să se mărească, sufocând astfel micii meseriași. Câțiva s-au încăpățânat să rămână loiali meseriei lor, așa cum a făcut și nemțeanul nostru.
„Am reușit să supraviețuiesc până acum pentru că m-am tot tot împrumutat de ici-colo, dar să stai tot în datorii și să muncești doar ca să ai ce mânca și să plătești facturi, nu prea e viață”.
Clienții nu sunt niciodată aceiași, pentru că odată reparat pantoful, cel puțin 3 ani nu mai e nevoie de intervenții, astfel că veniturile produse ca cizmar diferă de la lună la lună, iar cheltuieli sunt și la atelier, și acasă.
„Dacă rămân cu 1.000 de lei în mână la final de lună, e ceva… Nu pot să măresc nici prețurile, am aceleași prețuri ca acum 10 ani și nici așa nu vine omu’ să repare, vă dați seama că dacă aș mări prețurile, n-ar mai veni deloc. Când cizmăria era în vremea ei de glorie, aveam comenzi buluc, era poliția, armata, încălțările se făceau pe comandă, acum unul e cu adidași, altul cu încălțări cumpărate din obor sau mai rău, de la kilogram”.
Una dintre problemele cu care se confruntă cel mai des nea’ Mihai este percepția clienților despre prețuri.
„Sunt unii oameni care vin să repare încălțări pe care au dat 5 lei și se așteaptă să le repar și eu tot ieftin, dar pe mine nu mă încălzește cu nimic dacă încălțările au costat 5 lei sau 200, eu le repar cu același preț pe toate, pentru că materialele și munca sunt aceleași pentru toate tipurile de încălțări”. În plus, meseriașul ne asigură că materialele sunt de cea mai înaltă calitate, aduse direct din Italia, nu pentru că ar fi el un fan înrăit al produselor italienești, însă de altundeva nu are de unde se aproviziona.
„Înainte era fabrica Partizanul din Bacău strict pentru încălțăminte, te duceai acolo și luai materiale, era vestită în toată Europa, acum nu mai e nimic. Îmi iau câteva coli de la cineva care le cumpără din Italia, ce rost ar avea să dau comenzi mari, când eu nu am siguranța că le folosesc. Toate materialele astea au termen de valabilitate 6 luni sau un an, dacă nu le folosești în timpul ăsta, nu mai ai ce face cu ele. Am pățit să îmi cumpăr materiale și să nu am pe ce să le folosesc și de atunci îmi iau doar strictul necesar”.
„Meseriile de azi nu mai sunt meserii care să rămână pe viață”
Un alt regret al meseriașului e legat de închiderea școlilor profesionale, decizie care a contribuit în mod direct la desființarea tuturor meseriilor practice.
„Eu cred că meseria asta va mai rezista până vor ieși la pensie toți meseriașii rămași pe piață, de asta trag toți. După, probabil veți mai auzi de ea din cărțile de istorie, căci tinerii nu mai sunt interesați să practice așa ceva. Meseriile de azi nu mai sunt meserii care să rămână pe viață. În trecut, oamenii care învățau croitorie sau cizmărie erau cineva, acuma s-a ajuns să-ți fie rușine să spui că ești meseriaș. Tinerii de azi nu mai sunt interesați de o meserie stabilă, 3 luni lucrezi aici, 3 luni dincolo, 6 luni în afară, asta e la modă, asta se caută, nu se mai caută ceva stabil cum am prins noi timpurile. Și cei care ar fi tentați să învețe, nu mai au unde, că s-au desființat și școlile profesionale. Nu pe toți îi duce capul la facultate și poate nu vor să plece nici în străinătate, în cazul ăsta ce ar putea face? Fără studii nu te primește nicăieri, fără experiență nu te primește nicăieri, o meserie practică nu mai ai de unde să înveți și chiar dacă ai reuși, cum să te pui singur pe picioare când din prima zi statul deja îți cere bani. Să zicem că îți iei o autorizație și-ți faci propriul atelier. Te interesează terenul, te interesează spațiul, te interesează lumina, te interesează paza, apa, gunoiul, etc. Din prima zi în care ai deschis încep dările. Poate nu au aflat 2 oameni că ai deschis, dar tu din prima lună te-ai terminat. Hai să zic că ai împrumutat niște bani și te-ai descurcat o lună, iar în a doua ai sperat că o să vină clienții, dar în a treia lună ce mai faci? Deși abia scoatem profit să ne asigurăm mâncarea de toate zilele, statul nu ne iartă când vine vorba de plătit taxe și impozite. Știți ce mi-au spus mie la ANAF când am mers: «Dacă nu-ți convine și tot te plângi, de ce nu închizi?» și m-au poftit pe ușă afară. Nu mă scade nici de aer la finanțe. Dacă vă uitați în oraș numărați meseriașii pe degetele de la o mână, dările astea la stat depășesc cu mult încasările și nu se mai merită să te zbați. Astfel de meserii nu se mai încurajează. După părerea mea, micii meseriași ar trebui subvenționați, sau măcar să nu li se mai ia taxe atât de mari. Nu cred că mai suntem nici 1.000 de meseriași cizmari în toată țara, e nevoie de o încurajare ca să putem ține meseriile astea vii, pentru că de mecanici, ceasornicari, cizmari și croitori o să fie nevoie tot timpul”.
Alina HOANOŞ