Portret de primar – Ana Ancuța, Poiana Teiului: „Sunt ceea ce sunt datorită soțului meu și copilului meu”

Consideră că sinceritatea și loialitatea sunt virtuți, implicit urăște minciuna. Îi place să îmbrățișeze oamenii și suferă pentru că pandemia nu-i mai permite astfel de gesturi. Își ia energia de la Dumnezeu, prin rugăciune, și de la pământ – îi place să simtă pământul în mâini când îngrijește plantele, și-i place să meargă desculță prin iarbă. Iarna, merge la schi sau se plimbă cu câinii prin pădure. Sunt singurele momente de evadare. Are foarte puțin timp liber, dar o încarcă bucuria și fețele luminoase ale oamenilor din comună, mulțumiți că ”s-a mai făcut ceva”. La rându-i, a învățat să zâmbească, și să renunțe la felul ei introvertit de a fi, care-i dădea aparența unui om dur și morocănos.

Când și-a început drumul de salariat, ca muncitor practicant la Ocolul Silvic Galu, făcând marcări, descopleșiri și degajări, Ana Ancuța nu se gândea nicidecum că va lucra vreodată în administrație. Dar în 2012 un prieten i-a schimbat destinul, propunând-o mai întâi pe lista de consilieri locali și, apoi, viceprimar. Ca orice neinițiat în administrația publică și-a început mandatul citind legile. Iar prima misiune a fost una la limita înghețului – un transport de alimente de la Rezervele Statului la Poiana Teiului, cu încărcat și descărcat pe un ger crunt. După 4 ani, a urmat un mandat de primar, dificil și de mare consum nervos, iar acum este la începutul celui de-al doilea.

”Am plâns de se scuturau hainele de pe mine în ziua în care am plecat de acasă”

Ana Ancuța s-a născut în Farcașa, pe 26 februarie 1972, într-o familie simplă (mama casnică, tatăl miner), cu 4 copii. A fost, de mică, genul de fetiță-băiețel, foarte interesată de treburile care presupun efort fizic în aer liber. Știe să cosească și să crape lemne la fel de bine ca un bărbat, știe să lucreze pământul și să aibă grijă de animale. Copilăria i-a fost marcată de bunicul matern, care locuia la Pârâul Pântei, în Borca. Era lucrător silvic și o lua cu el, cu căruța, la pădure. Plecau la 2 dimineața, mergeau cam 30 de kilometri și la 6-7 se apucau de treabă. Așa s-a născut dragostea pentru silvicultură și dorința de a învăța la liceul de profil din Câmpulung Moldovenesc.

”Am plâns de se scuturau hainele de pe mine în ziua în care am plecat de acasă. M-au dus mama și tata la autobuz, erau autobuzele cu care minerii făceau naveta la mina de la Crucea și de acolo am schimbat până la Vatra Dornei, iar pe urmă am luat trenul spre Câmpulung Moldovenesc. Plângeam și mama îmi spunea: «Draga mea, tu trebuie să ajungi inginer silvic, așa cum spui de mică. Cum să plângi acum când pleci de acasă? Nu-ți face niciun fel de griji, o să fie bine chiar dacă noi nu vom fi cu tine!». Eu nu înțelegeam și parcă mă simțeam abandonată. După ce-am ajuns la Câmpulung am simțit așa o tristețe, pentru că nu cunoșteam pe nimeni, iar la școală erau numai băieți. Eram două fete în toată clasa de 38 de elevi. Până la urmă a fost foarte fain cu atâția băieți în clasă, noi eram un fel de prințese. Erau grijulii, la orice mișcare erau foarte atenți, să nu se ia cineva de noi, să nu ne jignească, să nu ne supere. Și mi-a plăcut să învăț, silvicultura mă pasiona pur și simplu. N-am regretat niciodată, aș face oricând același liceu”.

Pe vremea aceea, după absolvire, proaspeții silvicultori făceau un an de practică în domeniu și erau plătiți, dar abia după aceea erau angajați. Cu greu, Ana Ancuța a găsit un post de muncitor la Ocolul Silvic Galu. Era foarte fericită că are banii ei, iar din primul salariu și-a cumpărat un ceas de mână. După un an a început din nou căutarea unui loc de muncă și mergea în fiecare zi de luni, în audiență, la Costache Rusu, directorul de atunci al Direcției Silvice Neamț. L-a convins că știe să facă lucrări silvice abia după ce i-a arătat palmele pline de bătături. Dar posturi tot nu erau. A apărut un loc liber la centrala telefonică după ce angajata de acolo a plecat în concediu de maternitate. Și un an și jumătate a răspuns la telefon, până ce s-a eliberat un alt post de casier la Ocolul Silvic Galu. Între timp s-a înscris la facultatea de finanțe-contabilitate, la frecvență redusă, conștientă că părinții n-o pot susține financiar pentru o facultate la zi. În 2007, după ce pădurile din inventarul ocolului silvic au fost retrocedate familiei Sturza, s-a înscris la concursul pentru postul de contabil șef de la Parcul Național Vânători. A lucrat la parc până în 2012, inclusiv la proiecte cu fonduri europene, lucru care i-a prins foarte bine când a pășit spre cariera din administrație. S-a căsătorit în 1993, un an mai târziu a devenit mamă, iar fiul ei, care de la 3 ani spunea că vrea să zboare, a devenit pilot, dovedindu-se consecvent precum părinții lui.

”Am învățat că trebuie să accept fiecare om așa cum este”

Viața și experiențele prin care a trecut au învățat-o pe Ana Ancuța că nimic nu e mai presus decât familia, iar susținerea celor apropiați poate remonta un om dezechilibrat sau rănit.

”Sunt ceea ce sunt datorită soțului meu și copilului meu, pentru că ei au fost cei mai mari susținători ai mei. Aveam momente când spuneam nu mai vreau, nu mai pot, că e prea mult pentru un om, și-mi spuneau «Te ridici și mergi mai departe, te-ai apucat de o treabă o faci până la capăt!». Nici nu trebuia să le povestesc nimic, mă simțeau când ceva nu era în regulă.

Eu am o înțelegere cu soțul meu: el nu se bagă în treaba mea, eu nu mă bag în treaba lui. Le-am rezolvat pe ale mele așa cum am crezut eu mai bine. Am învățat că trebuie să accept fiecare om așa cum este. Am avut furie și ură o vreme, până ce am constatat că-mi fac rău singură. Și apoi am învățat să mă eliberez și am devenit mult mai înțeleaptă și mult mai puternică decât am crezut că o să fiu vreodată. Ce m-a făcut pe mine să merg înainte atunci când mi-a fost foarte greu au fost oamenii pe care i-am simțit alături de mine cu sufletul. Am simțit că orice ar spune cineva, orice minciună ar inventa, oamenii au încredere în mine și știu că de fapt lucrurile nu stau așa. Și mi-am propus întotdeauna să fiu foarte sinceră cu ei și să le spun exact cum și cât pot să-i ajut, cât îmi permite legea și cât îmi permit atribuțiile. Oamenii s-au obișnuit cu mine, la început erau dezamăgiți pentru că nu înțelegeau cum adică nu pot eu să rezolv orice dacă sunt primar. Cu timpul au înțeles. Iar starea mea de bine vine din bucuria locuitorilor din zona în care eu realizez proiecte. Nu trebuie să-mi spună nimeni că-mi mulțumește că am pus asfalt sau că am făcut un loc de joacă pentru copii. Numai când văd fața aia luminoasă și mulțumită a cetățeanului mă bucur. Iar eu am o singură dorință. Vreau să muncesc pentru oamenii mei dragi, că așa le spun la toți: oamenii mei dragi!”

Cristina MIRCEA

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 480, săptămâna 4-10 martie.

Parteneri

Mesagerul Bacău Efectul fraților Pavăl la Carrefour: livrările de fructe și legume românești au crescut cu 60% ZCH Șapte persoane reținute după cele 60 de percheziții din Neamț, Iași și Suceava. Aproape 800 000 de țigarete și importante sume de bani, ridicate de anchetatori NewsEdge Mai multe persoane vulnerabile au fost relocate dintr-un azil improvizat din Olt BusinessEdge Analiză: Bursele europene sfidează „blestemul” din august. 5 crize explică reputația proastă a lunii