TRADIȚII Săptămâna Patimilor

Săptămâna Patimilor este perioada dintre sărbătoarea Floriilor până la Sâmbăta cea Mare, inclusiv. Conform rânduielilor canonice, în această săptămână se ajunează până spre seara. În fiecare seară, se oficiază slujba Deniilor.

Cuvântul ”denie” vine de la slavonul ”vdenie” și semnifică priveghere sau slujbă nocturnă. Se spunea că aceluia care moare în Săptămâna Mare dinaintea Paștelui i se duce sufletul în iad, căci raiul e închis.

Luni, în Săptămâna Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vândut de frații săi cu treizeci de arginți. El este personaj asemănător Mântuitorului Iisus Hristos, vândut de Iuda pentru 30 de arginți. Tot în timpul Deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod.

Marți seara se face pomenirea celor zece fecioare.

Denia din Sfânta și Marea Miercuri se oficiază marți seara. În cadrul acestei slujbe, se face pomenire de pocăință și iertarea păcatelor femeii păcătoase care a spălat picioarele lui Hristos cu lacrimi, le-a șters cu părul capului și a uns cu mir capul lui Hristos, dar și de fapta rușinoasă a lui Iuda: vinderea lui Hristos.

* Marțea Seacă și Miercurea Paștilor

În lumea străbunicilor noștri, Săptămâna Patimilor avea ca verb ordonator ”a seca”. Zilele aveau, pe lângă caracterul religios și unul magic, transmis din moși strămoși. Oamenii păstrau tot felul de obiceiuri pentru a nu stârni golul, secul, nenorocul. Prin unele zone din țară, se practica un scăldat ritual, pentru a seca bolile.

Marțea Seacă se ținea pentru a nu seca grânele în hambare și nici laptele vacilor. ”Cine nu ține Marțea Seacă îl va apuca dureri de cap”, spuneau unii bătrâni. Pentru mulți, nerespectarea acestei zile însemna sărăcie după un timp.

În Marțea Seacă, cei care aveau râie și mergeau la râu de se scăldau aveau credința că vor scăpă de ea.

În Miercurea Paștelor se ținea, în primul rând, ajunul zilei următoare, momentul când se declanșează controlul torsului, efectuat de Joimărița.

Joia Mare era ultima zi în care se mai admitea torsul în colectivitatea sătească, întrucât toți gospodarii trebuia să se pregătească temeinic de acum, cu toate forțele, pentru muncile agricole de primăvară. Mai târziu, sătenii au înlocuit pedeapsa severă a demonului cu satirizarea torcătoarelor în colindatul ”cu Joimărița” (”Câții-Mâții”).

”Cenușa din focul care arde în Miercurea Paștelor e bună de aruncat pe straturile de legume sau de flori”, își spuneau gospodinele una alteia.

Joia Mare

În Joia din Săptămâna Sfintelor Patimi s-a petrecut Cina cea de Taină, la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească și începutul Patimilor prin vinderea Domnului.

Joia din Săptămâna Patimilor este cunoscută ca fiind ziua în care se citesc cele 12 Evanghelii și se scoate Sfânta Cruce în naosul bisericii. Aducerea Sfintei Cruci din Sfântul Altar și așezarea ei în mijlocul bisericii are loc după citirea Evangheliei a V-a. Sfânta Cruce rămâne în mijlocul bisericii până vineri, când este readusă în Sfântul Altar.

Joia Patimilor – scoaterea Sfântului Agneț pentru împărtășirea bolnavilor

În Joia Mare, în cadrul Proscomidiei (când preotul pregătește vinul și pâinea pentru Sfânta Împărtășanie), pe lângă Sfântul Agneț, care se folosește la Sfânta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate încă un Agnet. Agnețul (sl. agnĭcĭ, „miel”) este o bucată de formă cubică sau paralelipipedică, tăiată de preot, la proscomidie, din prescura principală. După rugăciunile rostite cu credință și iubire de preot, aceasta se sfințește în cadrul Sfintei Liturghii, fiind denumită Trupul lui Hristos. Agnețul este, propriu-zis, pâinea de împărtășanie și doar el se preface în Trupul lui Hristos la epicleză. Acest Agneț se sfințește împreună cu celălalt, fără să se rostească de două ori rugăciunile epiclezei și fără să se binecuvânteze fiecare separat. Al doilea Agneț va fi păstrat până în Marțea Luminată, când este uscat și sfărâmat după o rânduială specială. După ce a fost sfărâmat, este așezat într-un chivot pe Sfânta Masă din Altar. Acest Agneț este folosit de-a lungul întregului an pentru împărtășirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserică din motive bine întemeiate.

Joia Patimilor – sfințirea Sfântului și Marelui Mir

Joia Patimilor este și ziua în care are loc sfințirea Sfântului și Marelui Mir. Mirul reprezintă amestecul esențelor mai multor plante și uleiuri rare, sfințite în cadrul unei slujbe creștine speciale. Mirul se folosește la Taina Mirungerii, sfințirea bisericilor, sfințirea altarelor, a antimiselor și pentru reprimirea în Ortodoxie a celor căzuți de la dreapta credință. Menționăm că sfințirea Sfântului și Marelui Mir nu se săvârșește în Joia Patimilor fiecărui an, ci doar atunci când se constată că nu mai există Mir pentru un an de zile.

Tradiții creștine în Vinerea Mare

În Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Mântuitorului Iisus Hristos. Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârșește niciuna dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principală din această zi este scoaterea Sfântului Epitaf din altar și așezarea lui pe o masă în mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfântului Epitaf rememorăm coborârea de pe Cruce a lui Hristos și pregătirea Trupului Său pentru înmormântare. Seara se cântă Prohodul și cu Sfântul Epitaf se înconjoară biserica. Este o procesiune de înmormântare. Epitaful pe care îl poartă preoții ajutați de credincioși simbolizează trupul Mântuitorului. După încheierea procesiunii, Sfântul Epitaf este dus în Sfântul Altar, fiind așezat pe Sfânta Masă. Aici va rămâne în toată perioada pascală, până în ajunul sărbătorii Înălțării Domnului, când este așezat la locul său în biserică.

Scoaterea Sfântului Aer

În Sfânta și Marea Vineri, Biserica Creștin-Ortodoxă săvârșește, după slujba Ceasurilor împărătești, slujba Vecerniei Mari. În cadrul acestei slujbe, se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, o icoană pictată pe pânză, reprezentând așezarea în mormânt a Domnului. Acesta este așezat de obicei pe o masă mai înaltă. Potrivit tradiției creștine, credincioșii sărută Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfântul Epitaf, apoi trec pe sub masa pe care este așezat. Sfântul Epitaf rămâne spre închinare în mijlocul Bisericii până la sfârșitul slujbei Deniei Prohodului (Utrenia Sâmbetei celei Mari), oficiată în cursul serii.

Coborârea la iad a Mântuitorului Iisus Hristos

Coborârea în Iad a lui Hristos și eliberarea unor suflete cărora li se iertaseră păcatele are ca temei scripturistic mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune, în prima sa epistolă, că Hristos: ”Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare” (I Petru 3,18-19). El afirmă că, în perioada cât trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât în Iad. Acolo a propovăduit cuvântul Evangheliei sufletelor care au greșit în viața cu trup și care își ispășeau pedeapsa.

Sfântul Ioan Damaschin (prăznuit pe 4 decembrie) a subliniat că, deși de vineri seara și până în zorii zilei de duminică, sfântul trup al lui Iisus a rămas în mormânt, în tot acest timp el a continuat să fie unit ipostatic cu sufletul Său. Fiind Fiu de Dumnezeu, avea calitatea Tatălui Ceresc de a fi Omniprezent, adică în mai multe locuri simultan. Ipostasul Cuvântului asigura, deci, legătura dintre trup și suflet, chiar dacă pentru un timp cele două elemente componente ale Ființei lui Hristos se aflau separate.

Dreptul Judecător nu acordă iertarea Sa nimănui în chip mecanic, în virtutea unei porunci date. El acordă iertarea păcatelor acelor oameni, acelor suflete care au hotărât cu Liberul lor Arbitru să-L iubească și să creadă în El mai mult decât orice de pe această lume. De asemenea, el acordă iertarea doar acelora care au fost iertați în prealabil de Preasfânta Lui Mamă, Sfânta Fecioară Maria.

Cei care se știu că au greșit față de Sfânta Fecioară Maria să facă rugăciunile de iertare cu Preasfânta și toate faptele bune pe care conștientizează de la Îngerii lor Sfătuitori.