A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon.
S-a născut în anul 1950, la 27 martie, lângă Mănăstirea Agapia.
De altfel, clopotele Mănăstirii Agapia i-au numărat toată viața clipele, i-au dat rodnicia sunetului care pornește de pe Pământ, iar ecoul i se prelinge, rar, cadențat, în Cer.
Lumea Agapiei i-a fost univers, dacă l-ai fi scos de acolo, s-ar fi simțit ca un fluture fără aripi. Sau ca o stea fără cer. A mai călătorit prin lume, nu prea mult, ce e drept, dar a făcut-o doar ca să poată spune, întorcându-se la Agapia, că a ajuns Acasă.
Avea ceva hieratic pe chip, un transfer de duh din icoanele lui Nicolae Grigorescu, de pe bolta Agapiei. Din acest motiv, de multe ori părea să nu-și găsească locul în hărmălaia de chipuri din jur.
A trăit pentru sine, ca orice om, dar a trăit și mai mult pentru semenii săi. Cu blândețe orice ticăloșie din jurul său se topea în propria lipsă de sens. Pe limba sa cuvântul iubire nu suna niciodată fals. Și asta, pentru că trăia cu intensă iubire cuvintele pe care le spunea.
Pe sine e posibil să se fi mințit adesea, dar pe semenii săi era incapabil să îi mintă. Pe coala albă a sufletului său mulți și-au lăsat amprente care l-au amărât, firește, dar părea incapabil să se apere. Întorcea și celălalt obraz, creștinește, când era lovit, iar cei din jur profitau adesea de asta. Diferența este că obrazul său a rămas curat.
A iubit cu inima la vedere.
Dragostea pentru poezie i-a fost, dintotdeauna, asumarea propozițiilor inițiatice: ”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” A scris mai multe cărți ca să traducă înțelesul și subînțelesul acestor adevăruri. A scris o mulțime de imnuri ca să se elibereze de frumusețile văzute și de cele nevăzute ale clipei care i se adunau, spornic, în inimă. Fiecare clipă o trăia, de altfel, ca pe o liturghie, ”Liturghia clipei” fiind titlul volumului testamentar de versuri pe care ni l-a lăsat în manuscris.
A fost între puținii scriitori români contemporani care a avut harul și darul de a scrie poezie pregnant ortodoxă, înfrumusețând gestica și elementele viețuirii cu puterea simbolului creștin. Toată poezia lui este, de altfel, un adevărat Imn Acatist la Rugul Nestins al Vieții, o căutare continuă a ceea ce poetul (și creștinul) a găsit deja, un dor fără sațiu și o ardere fără cenușă în palmele Duhului Sfânt. Într-o epocă a rătăcirii de sine și de ceilalți, poezia lui este un sprijin pentru rostuirea interioară a creștinului ortodox, o demonstrație că o clipă de iluminare rodește dragoste și nemurire.
S-a raportat la valoare, pe care a slujit-o ca dascăl, ca om, ca scriitor. Volumul de eseuri ”Cuvântul și ordinea divină”, pe care ni l-a lăsat în manuscris, este o sumă de scrisori de acreditare către Eternitatea Culturii și Spiritualității Românești. Și un testament de scriitor și de creștin, firește.
Ne-a lăsat un ”Jurnal poetic. Agapice-Endemice”, cu notații până în zilele din urmă. Rețin aici un imn al Vieții devenită Clipă: ”Respir aerul sfânt al vieţii și viaţa are numele meu.Trăiesc fericit și nu am a mă plânge de nimic. Numai că acum, în pandemie, aici la Agapia spaţiul mi se pare prea larg. (…) Cum acasă dormeam cam înghesuiţi, auzeam mereu: Dă-te mai încolo, îmi iei aerul. Nu mai am aer striga bunica pe moarte. Aerul sfânt și apa sfântă a vieţii. Respirare a Duhului sufocat, cum ai respira cuvântul prin rostire, până rămâi fără de aer. Acum e Duminică și respir fiecare literă și fiecare secundă, ca fiind ultima.” Numai trăind așa aflăm prețul real al Clipei, al Vieții.
Uneori părea să-i fie frică de viață, dar niciodată nu părea înfricoșat de nemurirea de după viață.
Clopotele de la Agapia îi măsoară de acum trecerea dintr-o lume în alta, ecoul din Cer reverberându-se acum, rar, cadențat, înspre Pământ.
A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon, care s-a întors în lumea de dincolo de percepția noastră pe 15 mai 2021.
Adrian ALUI GHEORGHE,
Duminică, 16 mai 2021
***********************
Gheorghe SIMON
Jurnal poetic.
Agapice-Endemice
(fragmente, aprilie-mai, 2020)
*
Cine nu crede în ceva sau în cineva nu are ce căuta pe pământ. Va fi doar umbră rătăcind. Dar nimeni nu are dreptul să hotărască în numele meu. Exclusivismul e arid și inuman. Sălbatic şi infernal. Ori/ori trebuie să facă loc lui şi/şi. Acel şi eu şi eu are taina lui.
*
Omul e o energie în desfăşurare cosmică. Cuvântul e ordine, cosmos, din amorf, devine polimorf. Din amorţire, trezire. Doar clipei de-acum urmez, urmându-mă. Aşteptare, încordare, visare. Mi-am închipuit într-un fel clipa de-acum şi când trăiesc e deja acum, prezent. Mi-am imaginat mereu viaţa ca pe un tărâm la care să ajung, uitând că trăiesc într-un prezent insesizabil. Cineva care să clipească în faţa mea şi faţa să-mi confirme că e vorba şi de mine, nu numai de el, chiar cineva din vechime. Un domnitor are chipul viu şi îmi vorbeşte fără să îl aud. E suficient să-l prefigurez, mai înante de a-l vedea.
Cutremurătoare sau înfiorătoare, blânde ca lumina sau aspre ca ţărâna. Lunecoase precum apa sau tari ca piatra, grele ca pietrele, de nu le poţi urni de la locul lor preistoric. Cuvintele sunt viaţa. Ele au o viaţă a lor, numai a lor.
*
Îmi aleg arma cea mai simplă, cuvântul. Bumerangul fiecărui om normal. Cuvântul e ca un bumerang. Odată rostit se întoarce la tine, grăbit să nu rămână neauzit. Nerostit. Arma cea mai nevinovată, dar şi cea mai periculoasă te poate transforma în sinucigaş. Numai cel care aduce cuvintele în lumina lor originară, e sfâşiat ca Orfeu de cântecul lor în surdină. De o vină tragică. Vină nevinovată. Paradox al cunoaşterii.
*
Toţi te evită când eşti bolnav. Şi atunci ai cea mai mare nevoie fie şi de o vorbă bună, consolatoare. Vindecătoare. Calypso ȋmi spune ȋn salonul ȋn care o găsesc, ȋmpletind ceva, că poezia trebuie să ducă o idee până la capăt. Poezia e de fapt idee ȋntrupată. Modestia ei, blândeţea ei topindu-se ȋntr-un surâs vag. Găsesc puterea de a o ȋncuraja rugând-o să se gândească la fiul ei şi nu la mine. Fiul care o aşteaptă şi care e disperat pentru că nu ȋnţelege.
*
Agapia, acasă. După dragoste nu mai e nimic. Nici măcar moarte. Ea le ȋnvinge pe toate. Iubirea e supremă. Ne cutreieră şi ne cutremură. Iubirea e adevărul suprem. Fără echivocuri. Numai şocuri. Şocuri de vis, flori de cais. Ea ȋmi poartă de grijă. Mă simt ocrotit, ştiind doar că Ea trăieşte cu adevărat și că există aievea, că nu e doar o zămislire a visului. Îmi spun: ce curat mi-e sufletul, ce clar mi-e cugetul, cum e cerul cu pământul, doar fire nevăzută, moarte neprevăzută, durere mută. Durere vie. Iubire.
*
Nu ştiu ce-i libertatea. Nu stau locului, nu am astâmpăr, dar simt că o pierd printre sensuri doar când mă gândesc la ea, Ea, moartea mea, libertatea mea.
*************
Poeme inedite din volumul ”Liturghia clipei”, în pregătire la Editura ”Doxologia”
Fiul risipitor
Te aud Doamne
Te văd Doamne
cât de trist poţi fi
când uit de tine
cum aş uita de tatăl meu cel viu
de lângă mine.
Îl îngân doar cu gândul
şi-i răspund doar cu chipul
şi cât de departe mama mea
parcă în cer am urcat odată cu ea
şi mă ţine şi acum la pieptu-i de dor
Fiu şi Fecior
îndurător
cum Fiul Risipitor îşi aduce aminte
de Tatăl iertător.
Trista casă a morţii
Cuvântul zăvorât ne ţine de urât
un fel de fruct
devorat de propria-i sămânţă
de propriu-i început
până la rădăcina părintească
în pământul viu şi în casa cerească.
Şi în trista casă a morţii
ne facem loc
nimic să nu ne umbrească
ci doar amintirea Părintelui
Savaot
cât timp
timpul devine loc
şi toate clipele se surpă fără de urmă
şi doar ultima clipă moartea o curmă.
Mesagerul Bacău Speranță pentru mii de familii din Moldova care își doresc un copil: Spitalul din Buhuși lansează un program de fertilitate alături de medici din București 
ZCH Suceava. O șoferiță a retezat un stâlp, iar acesta a căzut pe mașină 
NewsEdge Casa dintre lumi (X). Chiar are balta pește? 
BusinessEdge Cum poate Canada să intre în Uniunea Europeană. Formula găsită este aceea de „membru asociat” 
