Virtuozul de la Liceul de Arte. Emanuele La Mancusa vrea să ajungă pe marile scene ale lumii

Emanuele La Mancusa studiază vioara din clasa I la Liceul de Arte „Victor Brauner” Piatra-Neamț. Mai are în față un an de liceu și vrea ca, după Conservator, să ajungă un virtuoz, solist al unei mari orchestre din România sau din străinătate. Pentru asta se pregătește intens și muncește de când se știe, câteva ore de studiu individual în fiecare zi. A fost și la câteva concursuri, dar nu premiile pe care le putea câștiga au fost un scop pentru el. Extrem de perseverent, preferă efortul constant unor salturi spectaculoase. Prin urmare, a crescut treaptă cu treaptă ca tânăr artist, are și câteva compoziții proprii și nu a coborât sub media 9 în nici un an de școală. Ceea ce nu este ușor pentru un copil născut în Italia și crescut în România, chiar dacă lui i s-a părut firesc.

„Am venit în România ca să studiez vioara”

Avea aproape 6 ani când s-a mutat din Italia în România împreună cu părinții, Maria și Antonio. „Am venit aici pentru că mama mea a vrut ca eu să studiez muzica. Eu m-am născut în Italia, în Sicilia și în zonă nu erau școli de muzică bune. De fapt, în Italia se face doar flaut, iar mama voia să studiez vioara. Și eu am vrut!”, relatează Emanuele, cu voce gravă, într-o română cu subtile accente italiene împletite în graiul moldovenesc. „Mama mi-a lăsat la alegere – vioara sau pianul – și eu am ales vioara. Pianul îl studiez din clasa a V-a ca instrument secundar. Am făcut doar grădiniția în Italia și când aveam 6 ani ne-am mutat în România. La Bacău nu m-au primit, fiindcă eram micuț, aveam aproape 6 ani. M-au primit la Liceul de Arte din Piatra-Neamț, aveau locuri la clasă și m-au acceptat. Nu mi-a fost greu să mă adaptez, pentru că știam limba română, mama mea m-a învățat și asta a fost ușor. Ea a venit în Italia ca să studieze o parte din facultate și așa l-a cunoscut pe tata”.

Mai întâi au locuit la bunici, în comuna Rediu, apoi și-au cumpărat o casă la Costișa. Dar trebuia rezolvat drumul zilnic la școală și înapoi, așa că s-au mutat cu chirie în oraș, unde au locuit câțiva ani. „Eram micuț și părinții au decis că mai bine locuim în Piatra-Neamț. Am stat în chirie în Piatra-Neamț până în clasa a VIII-a, apoi ne-am mutat la Costișa. Mai crescusem între timp, plus că trebuia să avem grijă și de gospodărie. De 3 ani fac naveta, asta înseamnă două ore pe zi. Dar, m-am adaptat. Pe autobuz îmi fac din teme, ca să nu pierd timpul, mai citesc lecția, mai completez câte un cuvânt sau câteva note la armonie. De asta pentru mine școala online a fost o perioadă mult mai ușoară, pentru că nu mai pierdeam timpul cu naveta și aveam mai mult timp pentru studiu. Lecțiile care se predau sau le trimiteau profesorii în platformă mi-erau la îndemână, dacă aveam nelămuriri puteam întreba profesorul. Cred că cel mai mult contează cât înveți tu. Acum, de când s-a reluat școala fizic, mai am timp 2-3 ore pentru studiu, cam atât făceam în clasele mici, uneori mai mult, depinde. Dar 5-6 ore pe zi reușesc doar în week-end”.

Între navetă, ore de studiu și gospodărie

În rest, Emanuele ajută la treburi în gospodărie, ceea ce înseamnă „să crăp lemne, să cosesc iarba de lângă gard, pe care oile n-o pot paște. Avem câteva oi pe care le ținem ca să nu mai cosim. Nu le mâncăm. Ne e milă de ele. Sunt ca niște animale de companie pentru noi, le lăsăm să moară de bătrânețe”. Chiar și când vrea să se relaxeze ascultă muzică. „Prefer să studiez oricând am un pic de timp, sau ascult muzică. Trebuie să ascult multă muzică clasică, mă ajută să-mi îmbunătățesc interpretarea mea. Ascult și jazz, îmi place. Și citesc. Literatură SF îmi place, pentru că-mi imaginez chestii ireale. Citesc și pentru școală. O să mă organizez din vara asta să încep să învăț pentru Bacalaureat. Fără meditații. În afară de română, o să am examen la istorie și cred că o să-mi aleg logica”. De vreun an a început să facă sport. Și-a amenajat o bară fixă și două paralele acasă și practică Calisthenics, un fel de gimnastică. Plus, alergare. Pe primul loc rămâne, însă, muzica. Orele petrecute acasă, cu vioara și arcușul, sunt foarte importante. La fel și profesorul. „Eu la concursuri mari nu prea am participat, pentru că trebuie să repeți o singură piesă, de multe ori, ca să-ți iasă perfect. Or, eu prefer să-mi desăvârșesc tehnica și de aceea am participat doar la concursurile liceului și la olimpiadă. Am preferat concertele, asta îmi dă posibilitatea să mă obișnuiesc și cu emoțiile, cu scena. Și în vacanțele de vară am participat la masterclass-uri. Eu vreau să mă axez pe recitaluri, mai ales în ultimul an de liceu, ca să mă dezvolt. Oricum, în ultimii trei ani m-am dezvoltat mult și asta se datorează și doamnei profesoare Luminița Macavei. Contează mult profesorul, pentru că te ajută să-ți găsești tehnica. Am nevoie să-mi placă să lucrez cu el. Dacă înțeleg cum explică, asta îmi dă putere și energie. Trebuie ținut cont că nu există un șablon, fiecare om este diferit, contează și mâna – mai mare, mai mică. Și cum ții arcușul contează. Mulți îl țin greșit din punct de vedere teoretic, dar din punct de vedere muzical îi ajută să cânte cât mai bine. Cu arcușul scoți muzica! Restul, necesită mult studiu, inclusiv pentru intonația la mâna stângă. Sunt multe de care trebuie ținut cont”.

Mâna și instrumentul

Și instrumentul în sine. Lemnul din care e făcut. Felul în care e făcut. „Viorile sunt foarte scumpe, mai ales cele bune, lucrate de lutieri care încă respectă tradiția și fac o vioară care să sune bine. Pentru asta contează modul de construire a viorii, este important și lemnul, dar mai mult forma. Lutierii de acum nu mai scot din lemnul pe care-l au ceea ce poate face mai bun instrumentul. Stradivarius, Guarneri sunt renumiți pentru că au făcut viori unice. Poate cutia de rezonanță era mai mare, nu știu, n-am cântat pe un Stradivarius, până acum. Chiar aș vrea! Știu că este important violonistul. Într-o oarecare măsură contează și vioara. Chiar în cartea «Defăimarea lui Paganini» am găsit o secvență despre asta: Paganini fusese invitat acasă la cineva să cânte, nu-și luase vioara lui, dar a primit una făcută pentru lăutari, mai ieftină, iar el a reușit să cânte foarte bine, cum nu mai reușise nimeni. Acum, există multe copii de Stradivarius, dar toate au aceeași mărime. Nu mai este calculată valoarea lemnului, lemnul nu mai e uscat cum trebuie”.

A patra și ultima vioară pe care și-a cumpărat-o Emanuele a fost acum doi ani. A avut din toate mărimile: sfert, jumătate, trei sferturi și acum întreagă. A primit mai întâi una întreagă de la liceu, apoi a împrumutat alta și în final și-a cumpărat vioara lui. „Pe a mea am dat 2.500 euro, dar o vioară bună ajunge și la 10.000 euro. Eu deocamdată prefer o vioară mai ieftină, care să-ți dea 20% și tu să muncești pentru restul de 80%! Gîndiți-vă că un solist bun are nevoie de o vioară de peste 400.000 euro, pentru că el cântă având o orchestră alături și trebuie să aibă un instrument foarte bun. Iar un arcuș bun e 200-300 euro, adică e făcut din păr de cal, iar lemnul este de calitate. Arcușul e important, fiindcă el scoate muzica”.

„Trebuie să muncești peste puterile tale, ca să fii bun”

Pentru Emanuele, viitorul este simplu: după Bacalaureat, Conservatorul la Iași, masterul și doctoratul. Visează la scară mare și nu se mulțumește cu puțin. „Țelul meu e să ajung un virtuoz! Solist la o mare orchestră. Între timp, pot fi și profesor, pot cânta în orchestră. Voi face tot ce e nevoie ca să ajung unde-mi doresc. Nu m-am decis dacă voi rămâne în România, pentru că vreau să folosesc toate ocaziile de a performa și voi accepta toate provocările. E greu să spun acum, pentru că vremurile sunt așa cum sunt și trebuie să mă adaptez. Înainte erau câțiva muzicieni buni, acum sunt foarte mulți, concurența e mare și trebuie să fii foarte bun ca să-ți găsești un loc. Singura diferență care contează e tehnica ta, să reușești să arăți că ai mai mult de oferit decât ceilalți”. Se inspiră din viața a doi artiști. Unul este Augustin Hadelich, un cunoscut violonist italian contemporan, cu părinți germani, care a câștigat prestigioase premii în America, unde a cântat în marile orchestre, ulterior și în Europa. „Îmi place stilul lui, se vede că muncește mult. E printre puținii pe care-i ascult până la capăt. E și modest în interpretare, se bazează pe dorința compozitorului, dar pune și de la el cât trebuie. A avut un accident, a suferit arsuri la față într-un incendiu, dar nu a renunțat la vioară și după un an s-a reîntors pe scenă”. Un alt model este celebrul Niccolò Paganini. „Am vrut să știu mai multe și am citit cartea «Defăimarea lui Paganini», în care se vorbește despre cum el a abordat un stil nou, iar oamenii, fiind setați pe severitatea stilului din clasicism, nu i-au primit bine inovațiile și l-au criticat. A rămas unul din cei mai mari violoniști și, după părerea mea, nu cred că va mai fi curând unul ca el! Este și compozitorul meu preferat. Îmi place barocul, are teme asimetrice, iese din tipar și așa mă pot exprima mai bine”.

Faptul că îl așteaptă o viață de muncă nu-l sperie, conștient că altfel nu poate atinge succesul. „N-aș schimba nimic și n-aș renunța la drumul până aici, pentru care am muncit atât! Cred că dacă vrei să faci ceva bun, să lași ceva în urma ta, trebuie să muncești mult. Dar s-o faci din suflet! Trebuie să muncești peste puterile tale. Chiar dacă este greu, asta mă motivează să fiu tot mai bun”.

Cristina IORDACHE

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 494, săptămâna 17 – 23 iunie.

One comment

  • vasile

    iunie 18, 2021 at 9:54 am

    Felicitari si mult succes in continuare!

    Răspuns

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *