Tradiții în luna lui Cuptor

În tradiția populară se spunea că luna Iulie sau Cuptor pare a fi perechea lui Faur. Bătrânii de altădată spuneau că „așa cum e de cald în luna lui Cuptor aşa de frig va fi în Faur” (februarie).

Aceasta lună, după cum o spune și numele „Cuptor”, este cea mai călduroasă a anului. Sau așa era consemnată în Calendarul popular. Cuptor era alcătuită din 4 săptămâni, fiecare având o denumire specifică, având o semnificație aparte. Să ne amintim de „Săptămâna secerișului”, de „Săptămâna Panteliilor”, de „Săptămâna lui Sântilie” și de „Săptămâna Verii”. Cea de-a patra săptămână era dedicata anotimpului cel mai călduros al anului, de aici și denumirea de „Săptămâna verii”. Prima săptămână, „a secerișului”, era dedicată muncilor agricole – seceratul grâului. Această săptămână era, prin tradiție, o săptămână în care se muncea de la răsăritul până la asfințitul soarelui. Cea de-a doua săptămână era dedicată Panteliilor, aprigele surori ale Sfântului Ilie. Săptămâna a treia îl avea în centru pe Sfântul Ilie, sfântul coordonator al fulgerelor, cel care leagă și dezleagă ploile, care aduce sau îndepărtează tunetele, fulgerele și trăsnește dracii. Chiar dacă sunt ascunși pe pământ, pe sub streșini, în turla bisericilor sau sub pământ.

Întreaga lună a lui „Cuptor” stă sub semnul meteorologic extrem, al muncii câmpului, dar şi al interdicţiilor severe impuse de aceşti sfinţi populari năprasnici, considerați de mulți săteni răzbunători cu cei care nu le cinsteau zilele. Arşiţă şi ploaie, flăcări şi gheaţă, fulgere şi curcubeu, toate sunt descătuşate de către Pantelii, SântIlie sau Pintilie Călătorul. În legendele populare acești sfinți erau descriși umblând în căruţe cu roţi de foc, trase de cai înaripaţi. Oamenii se rugau lor, aprinzând lumânarea păstrată la icoană de la Paşti şi afumau mâțișorii de salcie de la „Florii”. Se credea că acești paznici ai tunetelor, fulgerelor, grindinei devin mai puţin periculoși după data de 27 iulie. Începând cu această zi, berzele şi cocorii îşi pregătesc zborul cel mare, cerbii ies din râuri, semn că apa începe să se răcească, merele sunt bune de mâncat, turmele încep să coboare la vale, crugul cerului se întoarce spre toamnă…

Primele zile din luna lui Cuptor au o încărcătură specială, atât datorită sfinților care sunt prăznuiți pe 1 și 2 iulie, cât și avertismentelor și sfaturilor din Calendarul popular. Pe 1 iulie este praznicul Sfinților Doctori Cosma și Damian. Aceștia au viețuit în veacul al III-lea d.H. și au primit mucenicia prin anul 284 d.H. Sfinții doctori Cosma și Damian erau frați. Împreună tămăduiau oameni și animale bolnave prin puterea rugăciunii. Se spunea că cine lucrează la vie de Sfinții Cosma și Damian i se vor usca butucii de viță. De asemenea, tot astăzi este serbat Sfântul Foca. Ana-Foca este denumirea populară a zilei și era considerată o sărbătoare a Soarelui și a Focului. În tradiția zilei, în această zi, se fac rugăciuni pentru sănătate și vindecare de boli. Ziua lui Foca se ținea, spre a fi scutit întreg anul de vreun incendiu, pârjol, arsură sau ca să nu roadă șoarecii lucrurile din lada de zestre. Pe 2 iulie este sărbătoarea Așezarea brâului Maicii Domnului în raclă. Se spunea că, dacă în această zi va fi vânt sau ploaie, nucile se vor strica și nu vor rodi nici alunii.

Sfântul Ilie este sărbătorit de către bunicii noștri ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Calendarul creștin-ortodox ne semnalizează ziua lui pe data de 20 iulie. Cu toate acestea, sătenii de altădată respectau o mulțime de reguli, care le dădea siguranța că lucrurile privind semănăturile, ploile, seceta, furtunile se vor desfășura fără pagube majore. Una dintre sărbători este Pricopul, serbată pe 8 iulie, despre care vom scrie în numărul următor. Unele superstiții erau legate de măr. Mărul era considerat fructul Sfântului Ilie, deoarece bătrânii spuneau că din „el a gustat prima dată”. Bunicii își învățau nepoții cum că Dumnezeu i-a spus Sfântului Ilie: „Pân de ziua ta să nu mănânce merele, tocmai de ziua ta să le guste întâi”. Erau interpretate chiar și visele legate de mere. Se spune că cine visa mere, acela era ferice, că nu avea păcate. În alte părți, de visai mere însemna că o să primești oaspeți. Sătenii se păzeau să taie mere cu cuțitul până de Sântilie. Credeau că în acest fel ar favoriza furtuni cu grindină. Nu se scuturau merii, nu se loveau merele unele de altele. Credința era că vor veni furtuni cu grindină și vor strica culturile. Merele, în această perioadă, erau folosite și în descântecele de iubire. Dacă cineva dorea să afle că este iubit, lua un sâmbure de măr, îl înțepa cu un ac deasupra lumânării. Dacă pocnea sâmburele însemna că te iubește, dacă nu, nu. Se ajungea și la gesturi extreme de cei care doreau afecțiunea unei persoane. Aceștia se înțepau la deget și lăsau trei picături de sânge într-un măr. Dădeau apoi mărul să fie gustat de persoana pe care o doreau.

Se spunea că piatra (gheața) o fac copiii care au murit și au fost îngropați nebotezați. Se spunea că este păcat să iei gheața căzută pe pământ în mână sau în gură, îi povățuiau bătrânii de altădată pe copii. Cine ia piatră din Cer în gură, nu are voie să intre 7 ani în biserică. Din bătrâni se spunea că gheața ce cade din Cer este făcută departe, într-un loc unde Soarele nu luminează niciodată. Se spunea că Dumnezeu bătea cu grindină un sat dacă acolo, vreo fată a făcut un copil și l-a pierdut (avortat) și l-a îngropat în ascuns. Piatra trimisă de sus avea rolul să sfarme pământul ca să scoată la iveală, să dezgroape ce are ascuns. Pentru a feri satele de altădată de bătutul gheții, pietrarii săvârșeau un ritual. Ei posteau 3 ajunuri, unul după altul: ajunul Crăciunului, ajunul Sf. Vasile cel Mare și ajunul Bobotezei. După aceea, pietrarul alunga grindina fiind îmbrăcat cu un cojoc întors pe dos, neavând nimic pe dedesubt. În mână ținea un lemn scobit care avea grâu sfințit de la 12 Liturghii.

În data de 2 iulie întreaga lume creștină ar trebui să-l pomenească pe Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare. Cronicarul Grigore Ureche ne amintește că Ștefan cel Mare şi Sfânt şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu într-o zi de marți, la 2 iulie 1504, în scaunul său domnesc de la Suceava. Sfântul Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani, două luni şi trei săptămâni, şi a înălțat 44 de mănăstiri şi biserici în toată Moldova, încât pe vremea aceea, un duh creștinesc de sfințenie plutea peste tot pământul cel binecuvântat al Moldovei. Calitățile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale. Totodată, aceste calități au devenit un subiect central al tradiției populare. De remarcat că Papa Sixtus al IV-lea l-a supranumit pe Ștefan „Athleta Christi” (Atletul lui Christos), pentru faptele sale deosebite de apărare a credinței în Mântuitorul Iisus Hristos, atât din Moldova, cât şi din Europa. Ştefan cel Mare a reuşit să facă faţă timp de 47 de ani amenințărilor armate datorită unei strategii şi tactici eficiente, care îmbinau apărarea iniţială cu contraatacurile ulterioare, decisive, asupra forțelor atacatoare. Istoria militară înregistrează o serie de procedee tactice folosite de armatele lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cu nimic inferioare celor folosite de contemporanii săi din centrul şi vestul Europei.