Ştefan Bujor a fost unul dintre cei mai cunoscuţi căpitani de cete haiduceşti din spaţiul românesc, cu o mare faimă în rândul moldovenilor, dar nu numai. Cântecele şi baladele închinate lui de poeţii populari au devenit foarte ştiute şi lăutarii timpului le intonau la ospeţele boiereşti sau în cârciumile săteşti. Celebrii Barbu Lăutarul şi Angheluţă le cântau şi de cele mai multe ori li se alăturau şi mesenii:
„Frunză verde de negară
A ieşit Bujor în ţară
Pe ciocoi îi bagă-n fiară…”
Aşa cântau oamenii din popor când se auzea că haiducul îşi strânsese o bandă nouă şi se „ţinea la drumul mare”. Boierii plecau atunci însoţiţi de câte 2-3 arnăuţi plini de arme din cap până-n picioare.
Despre Bujor au scris Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Radu Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Asachi, iar prolificul autor de nuvele haiduceşti N.D. Popescu îi consacră trei povestiri. A stârnit vâlvă în epocă faptul că lui Bujor i s-au alăturat şi unii boieri, după unii au devenit haiduci, dar mai mult tâlhari, după părerea noastră. Demn de remarcat este faptul că în zona judeţului Neamţ circulă încă piesa de teatru folcloric „Banda lui Bujor”, un meleu extraordinar de doine, de balade, de joc scenic antrenant, pe care le regăsim şi în cântecele lui Bujor sau Codreanu culese de Alecsandri, Haşdeu sau G.D. Teodorescu. În judeţul Neamţ circulă mai mult de 20 de variante ale acestei piese.
Despre originea lui Bujor s-au spus şi s-au scris multe: ar fi fost moldovean, fiu al „Româncei Voicu” şi se numea astfel după părul său roşu ca focul. S-a spus că ar fi fost ardelean la origine, de loc de prin părţile Sibiului şi care s-a stabilit la Iaşi, în Tătăraşi, căsătorindu-se cu o femeie foarte frumoasă din oraş de care era foarte îndrăgostit. Alecsandri, în notele sale la balada „Bujor”, arăta că acesta fusese fecior boieresc şi a apucat calea codrului fiindcă fusese bătut crunt de stăpânul său. A fost prins după câţiva ani de hoţie şi trimis la ocnă. În 1805 este eliberat în urma nesfârşitelor jalbe ale soţiei sale către domnitorul Alexandru Moruzi. Primeşte chiar slujbă domnească, dar un abuz al armaşului Iordache Balş îl face să ia din nou calea codrilor.
Faptele sale haiduceşti au avut un larg răsunet în rândul poporului, căci se spunea că nu a făcut moarte de om şi că îi ajutase pe cei săraci:
„Morţi de om eu n-am făcut
Dar ciocoi mulţi am bătut”.
Într-un dialog cu căpitanul poterii ar fi răspuns la întrebarea:
„Măi Ştefane Bujorele,
Spune tu Domniei Mele
Unde-ţi sunt averile
Ca să-ţi scap tu zilele?
Domnule Măria Ta,
Averile sunt la cei copaci
De-ajutor la cei săraci
Să-şi cumpere boi şi vaci!”
Alecu Russo scria că „acest Bujor şi-a plimbat vitejia prin Valahia, prin Bucovina şi prin Basarabia fără frică de cătane sau de cazaci” şi povestea prădarea „Coconului A.”, ce mergea la Bacău însoţit de un arnăut. Este atacat de banda lui Bujor şi i se iau cei 150 de galbeni pe care-i avea. Cere să nu i se trezească soţia şi i se oferă 10 galbeni ca să aibă de drum. Radu Rosetti scria despre Bujor într-o povestire intitulată sugestiv „Haiduc şi tâlhari”. Haiducul a fost de bunăseamă Bujor, iar tâlharii s-au arătat a fi de neam boieresc. Un anume comis Gheorghe Caravia din ţinutul Neamţului, fiu al serdăresei Anastasia, născută Arbore, era tâlhar şi gazdă de tâlhari. Chiar şi mama sa era implicată în acţiunile tâlhăreşti.
În iarna lui 1808-1809 a găzduit pe Ştefan Bujor şi pe Gheorghe Ardeleanu, cu care a făcut mai multe prădări în ţinutul Neamţului. Ardeleanu şi Bujor s-au făcut, după obiceiul haiducesc, fraţi de cruce. Furau în special cai, pe care îi vindeau apoi în Cordun (Bucovina). L-au părăsit pe boier fiindcă nu au fost de acord să omoare un negustor bogat care trecea pe lângă Roman şi s-au despărţit în termeni foarte reci. Gheorghe Ardeleanu însă a fost silit a se întoarce pe moşia Sârbi a lui Caravia şi a fost primit de boier. Dar atunci când Ardeleanu a adus cu sine o femeie de o neasemuită frumuseţe, Caravia i-a pus gând rău. A reuşit să-l îmbete şi l-a omorât cu ajutorul ţiganilor de pe moşie, credincioşi lui şi a dat ordin să-l îngroape peste un moşneag nu demult mort. Câinii au răscolit pământul subţire şi s-au apucat să sfârtece hoitul. Catrina, iubita lui Ardeleanu, a fost siluită de boier cu ajutorul a două ţigănci şi dădea semne de nebunie. Bujor, care hoţise dincolo de Prut, s-a întors la Sârbi ca să-şi întâlnească fratele de cruce aşa precum hotărâseră. De la săteni află întâmplarea şi-i prinde pe ţigani, adună pe săteni şi organizează o „judecată haiducească”. A strâns mărturii, le-a scris şi le-a trimis la vornicie. Fiind vorba de o faţă boierească, a fost trimis vel-armaşul Darie Dărmănescu, care a arestat pe făptaşi. La 11 decembrie 1809,Caravia a făcut mărturisiri complete şi a fost condamnat la moarte, iar mama sa a fost trimisă la închisoare la o mănăstire. Boierul a fost decapitat pe 23 iunie 1810 pe Dealul Copoului.
Despre Bujor mai aflăm că s-a întovărăşit cu doi boieri, un Cantacuzino şi un Catargi, reprezentanţi a două familii „cinstaşe” ale Moldovei. Constantin Cantacuzino, reprezentant al ramurii moldovene a familiei Cantacuzino, numită de Şerbeşti, a fost căsătorit de tânăr cu Catinca Başotă, o femeie uşuratică, pe care nu după mult timp a alungat-o. Împreună cu mama sa, tânărul Cantacuzino a început să prade drumeţii, pe care slugile, bine instruite, le atrăgeau pe domeniu. Erau jefuiţi şi abia mai scăpau cu fuga. Mama sa apărea la Iaşi ca o mare doamnă, înconjurată de 12 arnăuţi înarmaţi şi de cele mai multe ori şi de lăutari. Constantin Cantacuzino şi Ilie Catargiu s-au întovărăşit cu Bujor şi deveniseră spaima boierilor şi a negustorilor. Alecu Russo povestea şi el despre această întovărăşire, dar nu îi numea pe boieri: „Or fi vreo 40 de ani de când o bandă de trei hoţi vestiţi domina Moldova; pe atunci nu exista poliţie şi comunicaţiile dintre ţinuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda ţara fără grijă de poteri. El era compus din Bujor şi de doi boieri din cele dintâi familii”. N.D. Popescu scria două nuvele cu ultimele fapte ale lui Bujor, una dintre ele s-a numit chiar „Boierii haiduci”, iar cealaltă „Moartea lui Bujor”, descriind tâlhăriile celor trei, un ţăran şi doi boieri.
Slujitorii lui Cantacuzino (trei ţigani) au omorât un drumeţ, Grigore, care avea puşcă şi l-au îngropat în grabă. Bujor şi Ilie Catargi au făcut mai multe prădări în ţinutul Neamţului şi aflând de ele, guvernatorul rus, generalul Kuşnikov, a cerut măsuri urgente. Lui Bujor i se atribuiau un număr mare de jafuri şi amintim câteva dintre ele: atacul asupra banului Andronache Donici, căruia i-a luat 800 de galbeni. În apropierea boierului s-au aflat 60 de ţărani din Conţeşti, care făceau corvoadă la un drum şi care n-au ripostat, ba au privit cu satisfacţie prădarea boierului. L-a prădat şi pe spătarul Iordache Sturza: i-a luat toate odoarele şi caii, dar ca să aibă cu ce să-şi continue drumul i-a oferit doi „cai proşti” şi 50 de lei. Se spune că soţia spătarului nu s-a speriat, „ci se strica de râs de toată întâmplarea zicând: Cum s-au dus lucrurile ce li s-au dat, tot aşa se vor şi întoarce înapoi”. Altă dată a prădat pe căpitanul de Bacău, Lupaşcu, uşurându-l de banii pe care acesta îi luase de la ţărani, sau, într-un alt caz, a luat banii perceptorilor la Bogdăneşti în ţinutul Sucevei.
Este interesantă menţiunea lui Sava Iancovici, unul dintre istoricii români care s-a concentrat asupra haiduciei din Balcani, că Ştefan Bujor, ca nimeni altul dintre haiducii români, a reuşit să intre în legătură, ba chiar să unească cete de haiduci din spaţiul românesc şi chiar din afară. Amintea de faptul că Ştefan Bujor şi-a unit ceata cu căpitanul Nichita Ungureanu şi Condurachi şi că s-a alăturat la un moment dat cetei vestitului Ion Darie Pomohaci din Bucovina. A avut în ceata sa şi un alt haiduc celebru, Gheorghe Cârjaliu, care a luptat în Revoluţia de la 1821, la fel ca şi un alt fost cetaş de-al lui Bujor, Ianache al lui Zamoilă Hagi. Ştefan Bujor şi-a dorit să ajungă să lupte în răscoala sârbă a lui Caragheorghe. Dacă el nu a ajuns, Ianache a luptat alături de Haiduc Velcu Petrovici şi Iordache Olimpiotul. Sava Iancovici prezintă în studiul său două facsimile din dosarul anchetării lui Bujor, care arată dorinţa haiducului de-a ajunge în Serbia pentru a se alătura răsculaţilor şi faptul că Gheorghe Cârjaliul (care a devenit celebru mai târziu) a fost în banda sa.
Un alt căpitan de haiduci care şi-a unit ceata la un moment dat cu Ştefan Bujor a fost Ilie Marosin. Despre acesta se spunea că era popă la Trifeşti, pe atunci în ţinutul Romanului, şi-a devenit haiduc fiindcă serdarul Sipira Olimpiadis şi Ibrahim, un grecotei turcit, au răpit pe frumoasa sa preoteasă. Popa Marosin răzbună cu moarte necinstirea nevestei, îşi tunde barba şi pleacă în codru cu mai mulţi dintre tinerii săi enoriaşi în frunte cu dascălul Cătălin şi Ifrim Giosanu (care luptase în „muscălime” – fusese voluntar în războaiele ruso-turce). În lupta sa împotriva grecilor fanarioţi s-a unit cu Sân Stan şi Neagu Ursu, adunând 240 de flăcăi în „pădurea de la Strungă”. S-a călugărit când a simţit că-şi pierde vigoarea, dar la 1821, călugărul Gherasim a lepădat rasa şi a devenit Ilie Marosin, căpitan de volintiri.
Pe la 1810, Ştefan Bujor s-a întovărăşit cu Ilie Petralifu, la care fusese pe vremuri vătaf, în ţinutul Tecuciului, pe moşia Costieni. Ilie Petralifu era tâlhar şi gazdă de tâlhari şi începuse o astfel de viaţă pe la 1792, întovărăşindu-se cu vestitul Belecciu, groaza văii Tazlăului, şi la 1801 a fost închis la mănăstirea Secu. Belecciu a fost prins după o luptă purtată unu la unu cu Dumitrache Roset-Teţcanu şi omorât. Bujor şi Petralifu au făcut câteva prădări împreună, dar faptele boierului au ajuns la urechile domniei şi de la Iaşi a fost trimisă special o poteră pentru a-l prinde. A fost arestat, judecat şi condamnat la moarte şi în septembrie 1810 a fost decapitat la Iaşi.
Ştefan Bujor umblă prin Transilvania în acel an, prin Oltenia, fiind urmărit de Constantin Samurcaş cu poterile sale, duce vin din Sibiu la Dârstor, iar apoi, furând cai, ajunge la Focşani. Cu o bandă puternică pradă valea Tazlăului şi a Trotuşului, înfruntând poteraşii şi chiar pe „dragonii împărăteşti”. Au prădat şi târgurile Ştefăneşti şi Ţelineşti, luând de la negustori mulţi bani. S-au hotărât să se lase de hoţie, unii dintre haiduci plecând în Serbia să lupte alături de Caragheorghe. Bujor s-a îndreptat spre Focşani. Stăpânirea a trimis poteri în fiecare judeţ cu ţintaşi buni ca să-l omoare pe haiduc. A fost trădat la Focşani de o gazdă care l-a dat pe mâna caraulelor ruseşti. Despre o gazdă a lui Ștefan Bujor aflăm dintr-un document din 1 mai 1811: un anume Grigore Ţarălungă din ţinutul Tecuciului care „aflându-să în pricini de furtuşag cu Bujor” a pierdut o bucată de moşie în favoarea lui Ioniţă Galeri, ce a mers cu el să mărturisească că este om cinstit („când erai în prepus de gazdă făcătoriului de răle numitului Bujor”).
Alecu Russo povesteşte sfârşitul haiducului: „Prinşi în sfârşit de arnăuţii hătmăniei (împreună cu cei doi boieri Cantacuzino şi Catargiu, n.r.), Bujor mojicul fu spânzurat, iar nobilii, privilegiaţi până-n momentul morţii, fură descăpăţânaţi în câmpul Copoului. Cu toate acestea, cronica pretinde că dr. Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor pentru ca să-l studieze şi că n-a dat nici o leţcaie pe tidvele boiereşti”. Poporul a păstrat vie amintirea morţii lui Bujor într-un mod deosebit:
„Frunză verde de negară,
Bujor se suie pe scară…
Plâng săraci cu jale amară,
Că nu-i scara Domnilor,
Ci e scara hoţilor,
Calea neagr-a morţilor!”
La cererea consilierului rus Staviţchi s-a procedat cu asprime (acesta considera că moldovenii sunt prea blânzi, mai ales fiind vorba de feţe boiereşti). Catinca Başotă, fostă Cantacuzino, a arătat ascunzătorile (din averea confiscată a primit şi ea o cotă parte). Jupâneasa Cantacuzino a fost trimisă „pe viaţă” la mănăstirea Agapia, iar fiul ei a fost decapitat la 28 iunie 1810 pe Dealul Copoului. Catinca, dintr-o caleaşcă, a fost martoră la execuţie. Călăul nu era de meserie, a fost scos din închisoare special pentru acest scop şi a lovit de trei ori până a reuşit să despartă capul de trup. Ilie Catargiu a avut aceeaşi soartă la 20 septembrie 1810, iar Bujor şi haiducii săi au fost spânzuraţi (nu erau de neam ales), la 20 ianuarie 1811. Catinca Başotă a mai făcut trei căsătorii la Iaşi, Odessa şi Varşovia, susţinând îndelungate procese pentru moştenire. A fost alungată de marele duce Pavlovici din Rusia. Boierii-tâlhari au fost scoşi şi din genealogii, dar mojicul-haiduc Bujor a rămas în memoria populară.
Într-o piesă populară de teatru din munţii Neamţului apare Ştefan Bujor, haiducul justiţiar, în căutare de cetaşi:
„Şi-am zis verde măr domnesc,
Stau în loc şi mă gândesc
Pe ce cale să pornesc
Haiduci să-mi agonisesc,
Căci de-o vreme de când viu
De haiduci nimic nu ştiu.
De la Paştipân’ la Ispas
Multe chinuri am mai tras.
De-aş mai trage câte-am tras
De haiduci eu nu mă las…”
Într-un sat de la poale de Ceahlău am aflat „Cântecul lui Bujor” pe care l-am publicat într-o antologie de-a noastră mai veche şi l-am considerat îndeajuns de frumos încât să-l alăturăm poveştii noastre despre vestitul căpitan:
„Sub poala de codru verde
Mititel focşor se vede,
Iar în jurul focului
Stau haiducii codrului
Nu ştiu-s nouă sau sunt zece,
Dar frigeau câte-un berbece.
Bujor, căpitanul mare,
El frigea o gonitoare,
Dar n-o frigea cum se frige,
Ci mi-o frigea în cârlige
Şi mi-o-nturna în belciuge.
Păşiţi, haiduci, şi mâncaţi
Că acuş vom fi plecaţi
La poteca-n lunca mare
Să mai câştigăm parale,
La potecă-n lunci cu flori
Să câştigăm gălbiori.
Când berbecii au terminat,
Ei la vale au plecat.
Şi cum mergeau ei la vale
Le ieşi-un jidan în cale,
Un jidan ghebos şi mare
Cu tarhatu’ în spinare.
– Bună calea, măi române!
– Mulţumesc, evreu şi câine!
– Măi române, tu eşti beat!
– Nu, că astăzi n-am mâncat!
– Eu am mâncat bine,
Am mâncat lapte cu pâine!
– Ia aşterne-ţi mantaua bine
Şi numără bani cu mine,
Aşterne-ţi mantaua jos
Şi numără bani frumos.
Şapte părţi haiducului
Şi una jidanului
C-aşa-i legea codrului.
– Gândeşte, române, bine,
Banii tăi nu sunt la mine!
– Ia puneţi mâna fârtaţi
Şi pe Iţic mi-l legaţi
Şi-n pădure-l lepădaţi,
Să-l mănânce fiarele,
Să-i rămână oasele.
– Iacă-ţi dau averea ţie
Ca să-mi laşi tu viaţa mie.
Ăştia-s banii mei iubiţi
Şi cu zimţii netociţi.
Şi de crezi că-s mai lăsaţi
Poftim leanca şi-o cătaţi!
Dar potera i-a-nconjurat,
Pe vreo zece i-a legat,
Dar pe Bujor l-au scăpat
Şi-a fugit nevătămat
A luat drumul codrului
Spre vârful Ceahlăului,
Să afle tovarăşi noi,
Să-i mai prade pe ciocoi!”.
Într-o povestire populară Bujor apare ca fecior în casă al unui boier din zona Bacăului. Era un flăcău cu părul roşu ca focul şi de 17 ani, când o întâmplare i-a schimbat viaţa. Este martor la felul în care este scoasă la mezat casa unui ţăran în prag de iarnă pentru că nu şi-a plătit birul. Femeia lăuză a căzut în genunchi, iar jupân Aftenie, înconjurat de 12 arnăuţi, a trecut iataganul printre mâinile întinse şi împreunate ale femeii. Bujor a sărit pe serdar, i-a luat iataganul şi l-a lovit cu sete, fugind apoi în codru. În jurul său s-au strâns repede tineri ce nu mai suportau jugul şi faptele lor i-au înspăimântat pe boieri şi arendaşi.
S-a pus pe capul lor 10 pungi de galbeni, cinci dădeau negustorii, iar cămătarul Terente din târgul Bacăului a promis pe fiica sa Penelopa de soţie celui care aduce capul haiducului. Penelopa, jignită în amorul ei propriu, a părăsit pe tatăl său şi a plecat în codri spre faimosul haiduc, ducând cu sine cheile de la sipete şi un jungher de argint cu mâner roşu. Haiducul refuză darul şi dorinţa fetei de a deveni „căpităneasă” şi o duce la Focşani la „Aniţa-văduviţa”, ibovnica sa. Tot mai multe poteri sunt pe urmele sale, dar Bujor reuşeşte să scape. Până-ntr-o zi când în loc de muşcată la fereastra Aniţei (semn de linişte), vede o lumânare (semn de primejdie). Îşi pierde capul şi năvăleşte spre bordei, deschide uşa, dar este potopit de plumbi. Aici povestea trece dincolo de limita firescului: calul îl ia dintre duşmani şi îl duce sângerând spre muntele Ceahlăului, unde se afla ceata lui. A căzut fără suflare, cu faţa la pământ, iar în spate avea înfipt un pumnal de argint cu plăsele roşii… Se spune că în drumul spre Ceahlău, din sângele care a curs prin poiene au apărut pâlcuri de flori roşii, cu petale mari, la care noi le zicem astăzi bujori, iar pe padina din vârful Ceahlăului, unde i s-au scurs ultimele picături de sânge, s-a ivit o floare superbă, căreia oamenii din popor i-au zis „sângele voinicului”. Este o neasemuită orhidee de munte – „nigritelarubra”.
În regiunea noastră, Bujor este celebru prin piesele de teatru folcloric care îi sunt închinate. De mai bine de o sută de ani de Anul Nou și de Bobotează în fiecare an „bandele” pornesc din casă-n casă. Teatrul folcloric haiducesc a apărut în lumea veche românească odată cu haiducii. Deşi am fi tentaţi a crede că s-a născut mai întâi în mediul rural, am aflat că era la început un apanaj al orăşenilor. Se jucau astfel de piese în cârciumile din mahalale, la târguri, bâlciuri şi iarmaroace, cu actori amatori şi scenarii anonime.
Dacă teatrul folcloric haiducesc s-a născut la oraş, cei care i-au îmbogăţit zestrea şi l-au păstrat, transmiţându-l din generaţie în generaţie, au fost oamenii satului. Ei au fost creatorii baladelor şi, atunci când au preluat arhitectura dramatică, au adăugat doine şi cântece neştiute de orăşeni. Alături de versuri ce erau cunoscute din cărţile lui Russo, Alecsandri, G. Dem-Teodorescu, au pus altele neconoscute de mulţi.
Piesele de teatru folcloric conţin fragmente din baladele lui Jianu, Tunsu, Bujor, Codreanu, Miu Copilul, Radu Anghel, Gheorghelaş, Ion ăl Mare, publicate în culegeri de folclor, dar în fiecare zonă sunt şi unele ale locului. În zona noastră Piesa „Banda lui Bujor” a apărut după primul război mondial. Această piesă de teatru folcloric urmează modelul „Jianului”. S-a răspândit pe o zonă largă, descoperindu-se chiar şi în Vlaşca şi Teleorman, pe Valea Trotuşului, în Transilvania şi, bineînţeles, în Moldova, în judeţul Neamţ cunoscând cea mai largă dezvoltare. La 1919, apărea „Banda lui Bujor” la Ceahlău, mai apoi la Grinţieş, Poiana Teiului, Hangu, Borca, iar mai târziu şi în comunele de „şes”. Piesa de la Grinţieş este, considerăm, cea mai completă dintre piesele cercetate şi spunem asta nu doar din patriotism local. S-a transmis din generaţie în generaţie şi actorii amatori, care se prezintă în faţa gospodarilor de Anul Nou, nu sunt numai bărbaţi, oameni în putere, ci şi copii, care şi-au făcut banda lor şi merg din casă-n casă. A devenit cunoscută şi datorită televiziunilor care au venit la noi să o urmărească şi în special prin TVR şi „Exclusiv în România”, prin Cristian Tabără în 2016. De asemenea, banda lui Bujor a urcat şi pe scena Festivalului Haiducilor din Grinţieş în 2018. Vă invităm şi în acest an la festival sub semnul lui Ştefan Bujor sau Vasile cel Mare.
Prof. dr. Daniel Dieaconu
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 502, săptămâna 19 – 25 august.
