IN MEMORIAM. Eugen Verman (1937-2021)

„Nu mă împac cu dispariția lui Eugen, încă mă uit după el și aștept să apară… Redacțiile Ateneului și a Deșteptării sunt în aceeași clădire. Îl cunoștea o grămadă de oameni. Cu toți era bonom și generos” – Carmen Mandache, Revista de cultură Ateneu, Bacău

A plecat pe drumul fără întoarcere omul de presă pietrean, dar și băcăoan, Eugen Verman. S-a dus să se întâlnească cu veșnicia, deși știa că viața nu este altceva decât o alergare spre moarte. Blestemat de Pronia Cerească cu „păcatul scrisului”, Eugen al nostru, al tuturor, a lăsat posterității mii de reportaje gazetărești comandate în ședințele de redacție, dar și un braț gospodăresc de cărți admirabile. Apropo, le-ați citit? Robu, Destin, Culai, Liliacul alb, Miezul vieții, Zăpezi murdare, Noi, cei de pe „Lăpușneanu”.

Am copilărit în același spațiu mirific nemțean, în faimoasa mahala Precista din Piatra Neamț. Am fost tovarăși de hârjoană și pozne cu Titi Costea, Titi Buzdugan, Titi Rusu, Titi Cenușă, Titi Jinga și alți Titi. Unii deja plecați unde nu este durere.

Eugen de sub Borzoghean a avut mare lipici la cititori, pentru că era talentat și poznaș. Arma lui secretă a fost cuvântul scris, cuvântul profund, curat în slujba adevărului. N-a dușmănit pe nimeni. N-a invidiat gazetarii mai talentați. De aceea a fost stimat și iubit de toți. Destui critici de prestigiu, Constantin Călin, Ioan Dănilă, Cornel Galben, Ion Rotaru l-au asemănat în multe privințe cu Ion Creangă, Sadoveanu, Bacovia, Zaharia Stancu („Desculț”).

Cine a citit poveștile Tony Balsam, Culai, Rabu, Casa și-a dat seama imediat că au fost scrise de un condei aflat în zenitul profesionismului. Unele din minunatele povestiri au văzut lumina tiparului, scrise cu litere de plumb, iar gazetele vremii lui erau vândute de „urlici”, copiii străzilor.

Câteva coordonate biografice

A văzut lumina zilei la 13 septembrie 1937 în faimoasa mahala Precista din Târgul Pietrei. Atenție!, la un an și nouă luni înaintea izbucnirii ultimei conflagrații mondiale. A fost copilul războiului, al secetei și Foametei Mari din anii ’46-’47. A avut tranșee nemțești și în curtea părintească. A locuit pe str. Alexandru Lăpușneanu, numărul 42, numită cândva 13 Decembrie, iar mai târziu, Speranța. Casa, în care a locuit cu părinții – Aristide și Margareta, era aproape „deșălată” și aducea a bordei. Aici a trăit mulți ani familia Verman, doi maturi și trei băieți. Tainele cărților le-a descifrat la școala din mahala, condusă de directorul Baciu Aurel. La primară l-a avut învățător pe dl. Gorduz și preot, pentru religie, pe dl. Vasiliu. În clasa a IV-a a stat în bancă cu Robu Ion, repetentul școlii, trebuia să-l aducă pe calea cea bună. N-a reușit: s-au dus amândoi la cerșit în cimitirul de pe Borzoghean. Aici a tras clopotele de trei ori pe zi, la înmormântări. A dus prapurii, pe cel cu „Sfântul Gheorghe ucigând balaurul”. Pentru respectivul serviciu, primea un prosop, un bănuț și colaci. A avut râie și păduchi, că vorba bețivului Tony Balsam din mahala: „păduchii sunt copiii foametei și ai mizeriei”. Cu toate necazurile prin care a trecut, n-a legat școala de gard. După ce a terminat Școala de băieți nr. 1 din str. Alexandru cel Bun, s-a înscris la liceul „Petru Rareș” care pe vremea „obsedantului deceniu” se numea „Școala Medie de Băieți nr. 1”, cu directorul Brebeanu și secretarul Terbescu.

La liceu se măcina altfel de făină, mai fină, mai albă. Aici a dat peste monștrii sacri numiţi Costică Borș, Har. Mihăilescu, Aurel Rotundu, Valerian Ceaușu, Tante Pleșa… Nu era de șagă cu ei, cine nu punea burta pe carte, pa și pusy, rămânea de cârd. Latinistul poreclit de elevi „Hâr” își avertiza loazele de la prima oră: „Dacă nu înveți românește, nu treci clasa!”. Și se ținea de cuvânt, era spaima liceului. Că astăzi minunații noștri aleși vorbesc de la înalta tribună a Parlamentului agramat, nu ne miră. A murit „Hâr”, nu înainte de a lăsa pietrenilor o bancă de beton, pe care să se așeze și să cugete. Pomenita bancă tronează în Parcul Cozla la Colibele haiducilor, dacă n-o fi demolat-o primarul.

Când Michiduță, așa era poreclit Eugen Verman de către colegi, s-a văzut cu Pașaportul Vieții în mână, citește, diploma de maturitate, s-a luat la trântă cu viața. N-a ieșit învingător așa cum a sperat. Viața i-a fost potrivnică. A fost pe rând: ajutor de fochist la Fabrica de cherestea „Tăboane” de pe malul stâng al Bistriței. Un accident mortal l-a speriat și a fugit de la primul loc de muncă. S-a angajat apoi ca mecanic de motoare „Diesel” la fabrica de hârtie și cartoane „Comuna din Paris”. Nici aici n-a rezistat, prea multă gălăgie, motorină, ulei și turele de noapte, istovitoare. A încercat și alte meserii: hamal în gara Piatra Neamț, „femeie de serviciu”, cărăuș, muncitor parchetar, ziarist.

Cum a ajuns gazetar?

Pe vremea partidului unic, comuniștii își recrutau oamenii de încredere din rândul fruntașilor în producție, cu dosar „beton”. Așa a ajuns Eugen ziarist, deși nu s-a gândit niciodată la respectiva profesie, frumoasă e drept. Era muncitor la Fabrica „Bistrița”, făcea parchet. Un muncitor harnic, disciplinat, simpatic și pontos. Se gândea deja la însurătoare. Pentru că, în timpul liber, scria articole la gazeta de perete a fabricii și trimitea mici informări ziarului local bisăptămânal „Flacăra”, colegii săi băşcălioși i-au zis „scriitorul”. Și, paradoxal, a ajuns gazetar adevărat. Puterea avea nevoie de oameni talentați și Eugen era. La 1 martie ’60 a fost angajat ca redactor la „Flacăra”, unde șef era Constantin Velisar. Noii colegi se numeau Nichita Bistriceanu – secretar de redacție, Constantin Ciubotaru – șeful secției economice, Constantin Căciuleanu, Rozica Motricală, Emil Bucureșteanu, Teodor Radu, Dumitru Nechifor. Administratorul ziarului era Puiu Braunstein. Redacția ziarului se afla într-o clădire impunătoare din centrul orașului. Există și astăzi pe str. Alexandru cel Bun. Aici, la redacția cu cinci camere la parter, o mașină de scris, un telefon și câteva tablouri cu peisaje și-au început ucenicia adevărată în ale gazetăriei. Aici a aflat de la colegi ce înseamnă „quadrați”, „cap limpede” și „ședință de machetă”.

Prima ieșire pe teren a făcut-o la Bicaz, unde constructorii se pregăteau să zăgăzuiască pentru totdeauna furioasa Bistriță. A discutat cu oamenii din brigada lui Gavril Pașca de la Tunel – Ieșire, Erou al Muncii Socialiste. Era primul erou în carne și oase văzut de tânărul ziarist. La 1 Mai 1960, Eugen se afla pe baricade în centrul orașului Piatra Neamț, la defilare. Transmitea cu glasul tremurând de emoție informații despre oamenii muncii de la „Comuna din Paris”, „8 Martie”, „I.M.S. Ceahlăul”, „U.F.S. Săvinești”. De Ziua Națională, la 23 August, a avut onoarea să-și prezinte foștii tovarăși de muncă de la Fabrica „Bistrița” de la care a plecat la ziar. Când lucrurile păreau că au intrat pe făgașul cel bun, tânărul ziarist de 23 de ani, necopt și necalificat în branșă e trimis de partid la studii în Capitală. La Școala de Ziaristică, pe 2 ani. Scurt, clar și concis. Și s-a executat. Cu sarcina de partid nu se glumea. După absolvirea amintitelor cursuri, ziaristul Verman, de data asta proaspăt calificat, e uns redactor șef la săptămânalul de șantier „Oneștiul nou”. Deja a părăsit orașul său natal. Era în septembrie 1962.

Cum terenul e viața ziaristului, la 3 ianuarie 1965, eroul nostru ajunge Șeful secției pentru probleme politice și sociale la „Steagul roșu”, Bacău. A fost pasul pentru marea devenire definitorie a vieții lui de gazetar de mare talent.

Pietrean sau băcăuan?

Despre fosta mahala pietreană Precista au scris destule condeie talentate. Unele chiar au scris frumos și documentat, altele mai puțin. Pentru curiozitatea dumneavoastră de pietreni ai secolului XXI, precizez că zgomotoasa mahala era cuprinsă între pârâul Borzoghean și bd. Republicii de astăzi, între munții Cozla și Cernegura. Am făcut cuvenita precizare pentru că diferiți „istorici de ocazie” au amplasat-o după ureche. Vă deranjează sau nu, cele mai frumoase povești despre Precista, astăzi un modern cartier, le-a scris Eugen Verman, colegul de redacție al lui C. Stupcanu și Mitruț Croitoru de pe Valea Viei. Cum a reușit să se impună, detașat? Avea talent cu carul la povestit, era pietrean get-beget și cunoștea mahalaua ca pe propriile buzunare. Atenție!, „Michiduță” a fost ziarist rasat de la 1 martie 1960 până la 31 decembrie 1999. Cărțile închinate orașului său natal Piatra Neamț au fost scrise cu mare plăcere, cu inima. După pensionare, în liniște.

O poveste veche, de pe vremea strămoșilor noștri spunea că orice om are o patrie. Dacă ținem cont de poveste, putem spune fără să greșim că patria lui Eugen a fost Piatra Neamț. Aici s-a născut, a învățat carte, a ajuns ziarist. Și după plecarea la „Steagul roșu” Bacău a rămas tot pietrean, n-a uitat niciodată baștina, originea. La Bacău, pe atunci capitală de regiune, a fost trimis, prin „caz” politic. Când venea la Piatra, se ducea la cimitir și aprindea lumânări la mormântul părinților. A ajuns și la Bisericani, la mormântul lui Culai, oaia neagră a familiei. Când publica o carte, venea la Muzeul „Calistrat Hogaș” și o prezenta celor cu care a copilărit pe str. Lăpușneanu.

La 16 septembrie 2021, când gazetarul și scriitorul Eugen Verman a plecat la Domnul, am fost convins că solidaritatea de breaslă va funcționa „țais”. N-a funcționat. În timp ce „Deșteptarea” Bacăului prezenta pe pagina de gardă fotografie celui dispărut, la Piatra Neamț, nimeni, absolut nimeni nu s-a referit la trista zi. Pentru că, prin dispariția lui Eugen, presa și publicistica a suferit o mare pierdere. Ce se mai poate face? Aproape nimic. Doar să-i trimitem un mesaj. Conținutul lui? „Noi, cei care ne-am născut în mahalaua Precista și mai trăim, îţi zicem la modul cel mai sincer că ți-am citit toate cărțile, le-am savurat și îți păstrăm o amintire intactă”. Oare ne mai crede? (FOTO: DEŞTEPTAREA)

Dumitru RUSU

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 511, săptămâna 21 – 27 octombrie.

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *