Istoria nu-și uită chefliii rasați

Îndrăznesc să cred că puțini cititori pot răspunde corect la întrebarea: „Cine a apărut primul în spațiul mioritic, bețivul cu acte sau țoiul cu rachiu? Neinteresându-ne răspunsul, trebuie să recunoaștem cinstit și lăutărește că românilor le-au plăcut dintotdeauna licorile „tari”, cu grade multe. Atenție!, nu ne referim la gradele politico-militare. Că am băut și la necaz, și la bucurie, și asta e adevărat. Ba mai mult, am făcut-o cu strășnicie și am ajuns pe podium, între ruși și sârbi. Nu există zi lăsată de la Dumnezeu să nu aflăm din mass-media că fostul primar X s-a urcat mangă la volan și a rașchetat toate limuzinele din parcare. Că părintele paroh Y, umblând prea mult cu vinul liturgic din dotare, s-a cam chiurluit, vorba lui Creangă. Că… De unde am deprins noi prostul obicei cu paharul? De la admirabilii noștri stră-străbunici, de la dacii cei bărboși, dăltuiți pentru vecie pe Columna lui Traian. Ei au născocit vinul din boabe de struguri. Tot ei au strâns cu mare atenție zeama sfântă în butoaie cu doage de stejar. Nu credeți? Citiți „Tristele” și „Ponticele” lui Ovidiu, veți afla lucruri uimitoare.

Nici marele Ștefan n-a fost ușă de biserică

Nici în Evul Mediu lucrurile nu s-au îndreptat. Dimpotrivă, în toate situațiile lejere, băștinașii trăgeau la măsea. Și răzeșii, și boierii, și domnitorul. Cel puțin așa au consemnat bătrânii cronicari. Neculce chiar recomanda tuturor să bea vinul cu ulcica, pare mai dulce. Se povestește că Ștefan al III-lea Mușat (Ștefan cel Mare) după un chef monstru făcut cu boierii credincioși, ostenit, a vrut să se culce. N-a fost chip. Un sol cu un cal înspumat i-a adus o veste alarmantă: „Măria Ta, vin turcii!”. Ofuscat de deranj, Vodă a răspuns: „Să poftească îi primim!” și s-a întors pe partea dreaptă. Solul nu s-a lăsat: „Măria-Ta, ard satele, populația e robită, fecioarele…”. La auzul blestemățiilor făcute de turci, Ștefan s-a trezit mintenaș și a convocat marii boieri în dregătorii. Ce le-a spus? Ascultați! „Boierii care n-au băut în noaptea trecută să treacă în stânga mea. Boierii care au băut în dreapta. Cei din stânga conduși de spătarul Tomșa alungă pe osmanlâi din țară. Cei din… merg cu mine la băut să ne dregem. Și așa s-a mai scris o filă de istorie. Chiar așa a fost?

Văzând că băutul vinului cu găleata a devenit un titlu de glorie, moldovenii și muntenii s-au luat la sfadă. Fiecare dorea să fie bărbat de bărbat, campion. Și s-a făcut concurs la Focșani, la granița dintre Moldova și Valahia, ca să nu fie discuții. Cei doi concurenți au ieșit în arenă și s-au bătut în pocale pline de vin. După mai multe serii, munteanul a chixat, a rămas lat la podea. Evident, moldoveanul a fost declarat câștigător, de atunci umblă tot amețit.

Păstorel rimează cu păhărel

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul era vestit în Europa prin numărul mare de biserici, mănăstiri, schituri, dar și prin crâșme, restaurante, hanuri primitoare, cu lăutari. Cum se numeau locantele despre care facem vorbire? Aveau denumiri pitorești: „La trei sarmale”, „Leul și cârnatul”, „La trei chiftele”, „La trei lulele”, „La doi lei”, „Ochiul lui Dumnezeu”, „Bodega Boilor”. Mai știți? Mai bag: „Groapa Dulce”, „Falca lui Măgar”, „Marița Borțoasă”, „La trei ochi sub plapumă”. Vremuri trecute, stil de viață trecut.

Și Iașul a fost fascinant cu crâșmele sale: „Bolta Rece”, „Traian”, Casa Universitarilor”, „La Soiosu”, „La matale”. Să nu uităm că pe hudițele „dulcelui târg” s-au plimbat și cei doi buni prieteni, Creangă și Eminescu. Când se supărau pe viață, se refugiau într-o „bombă” de mahala, în Păcurari, Țicău, Sărărie în fața unei oale cu vin și filosofau. Aici îi găseau oamenii lui Titu Maiorescu de-i chema la Junimea. Un adevărat staroste al chefliilor de duh a fost Păstorel, pus la patru ace tot timpul. Citește: joben, fular alb, baston. Ne informează ieșeanul Grigore Ghica, prințul, într-o carte apărută la Madrid în 1973. O confirmă Doina Marcheș în volumul intitulat „Alexandru O. Teodoreanu-Păstorel” în 405 pagini savuroase. Pe monumentul funerar al răposatului chefliu scrie: „Aici zace Păstorel/Suflet bun și spirit fin/Dacă treceți pe la el/Nu-l treziți că cere vin”. Și a mai fost celebru Păstorel prin politica de frondă ce a făcut-o regimului „de largă concentrare democratică” de la 6 Martie 1945. Dovezi palpabile? Un singur catren: „Făcând al planetei tur/Petru Groza în carlingă/N-a găsit atâta…/Cât ar fi putut să lingă!”. Ce a urmat după atâtea „păstorisme”? Țuhausul nene. Păcat că „vagabondul cu lustru” nu mai trăiește, ar avea din ce să se inspire în materie de „troscău”. L-am întreba direct ce e mai condamnabil: să conduci cu alcoolemia mărită un autoturism, o ședință de guvern sau o țară?

Și urbea noastră are rașpincari

Cine mai sunt și ăștia? Bețivanii de cartier, indivizii ce vin primii la crâșmă, la ora de deschidere. Țuicarii de tejghea care rad rapid și fără zgomot rachiul alb din paharul soios. Comanda lor preferată? „Una mare și fiica ei!”. De unde au bani? Din munca cu cârca: încarcă și descarcă mașinile din piață, urcă bagajele în tren, mătură zăpada în iernile grele. După ce-i cunoști pe alcolicii cronici? După ochii injectați, după mâinile care tremură dacă n-a servit porția de drog. Că băutura este un drog. De unde știu viața grosierilor discutați? Am copilărit într-o mahala pestriță, iar casa părintească era așezată în fața unei crâșme, numită „La Ardelean” pe str. Unirii. Cum „locul pierzaniei” avea toată ziua ușile larg deschise pentru mușterii, spectacolul era gratis. Și astăzi am pe retină chipurile cenușii ale celor iubitori de tării. Patroana era o femeie în vârstă care culmea, ura alcoolul și pe bețivi, dar profita de prostia omenească. De fapt, Târgul Pietrei de după ultimul război era „full” de crâșme. Paradoxal, cu firme ușor de citit și interpretat. Exemple: „La Calul Bălan”, „La Americanu”, La Ferenț”, „La Greaca”, „La Colbeci”, „La Ionescu”, „La Bercu Făenaru”, „La Ciontulesa” pe punte, la Cuiejdi. V-ați supărat că n-am pomenit „Dunărea” din mahalaua lipovenilor, ghidonată de celebrul Tache Budacă? În august ’44, când sovieticii au năvălit în orașul de sub Cozla, primul lucru pe care l-au făcut a fost „eliberarea” fostelor crâșme burgheze de băutura dăunătoare sănătății. Prima crâșmă jefuită de udătură cu grade a fost proprietatea lui Velea de sub Borzoghean. Rachiul de tescovină, secărica și vinul din butoaie au dispărut rapid (sursa – Povestiri din amintire de N. Vasiliu). S-a jucat cazacioc și s-a tras cu Kalașnikovul în dușmani nevăzuți. Pe vremea societății socialiste multilateral dezvoltate, destui oameni ai muncii mergeau la slujbă „clămpăniți”, mai ales toamna când își făceau vin acasă din struguri marca Muscat de Hamburg. Partidul unic care știa totul despre omul nou, a luat măsuri drastice împotriva celor înrobiți de viciul băuturii. Prin Decretul nr. 400 s-a interzis introducerea și consumarea alcoolului în fabrici, uzine, combinate. Cârciumile, indiferent de profil, se deschideau la 10.00 dimineață și se închideau la 22.00. Rezultatul acestor măsuri? Zero barat! (sursa: „Vicii și delicii” de D. Brad). După Decembrie ’89, lumea s-a schimbat. Vă place? Crâșmele s-au înmulțit. Au nume fistichii, „Dallas”, „Zorba Grecul”, „La Mortul vesel”, „La șapte țâțe”… Băutura curge în valuri și la baruri, și la crâșme, și la bistrouri. Cum România a devenit țara mall-urilor, poți servi din raft cele mai sofisticate licori. Chestia e să fii amic cu Bachus. Atenție!, licorile s-au schimbat ca tărie, culoare, finețe. Se numesc whisky, vodcă, brandy, coniac, calvados…

Și bețivii au Dumnezeu

Pe vremea ultimei conflagrații mondiale, funcționa la Piatra Neamț un beci – adăpost, lung de 20 de metri, lat de 6, construit din piatră de râu. Era beciul unui angrosist evreu cu dugheană. Când megafonul de la Hotelul „Continental” dădea alarma, anunța că vin avioanele vrăjmașe, pietrenii spăimoși se băgau în adăpost și se rugau să iasă vii. În adăpost, într-un colț întunecos, erau și câteva butoaie de vin, pline. Bețivii au simțit alcoolul mintenaș și au trecut la ce știau mai bine. Așa se făcea că intrau în adăpost treji și ieșeau după alarmă pe două cărări. Și ceasul rău a venit, o bombă a căzut pe adăpost, făcându-l zob. Cine credeți că a supraviețuit nenorocirii? Un cerșetor olog, moș Gavriș, popa Cărpinici și bețivul mahalalei, Botiș, care era clampă. S-a ajuns la concluzia că și bețivii au Dumnezeu. Așa o fi? În zăpăceala asta în care trăim e greu de răspuns.

Dumitru RUSU

P.S. Și ex-președintele Băsescu e trist, își pierde drepturile că a colaborat cu Secu. Nu-l compătimiți, nu cred că renunță la „Cireșica” și la paharul cu whisky cu patru cuburi de gheață.

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 509, săptămâna 7 – 13 octombrie.