Despre revoluția românilor și cea de la Piatra Neamț

„Suntem un popor ridicol și criminal de tolerant” – Nicolae Iorga

Pentru experimentatul gazetar Ion Cristoiu se pare că Revoluția Română nu mai are secrete, taine și mă bazez când spun asta pe pe cea mai recentă carte a Domniei Sale intitulată „Decembrie 1989. Un talmeș balmeș organizat”, ed. Mediafax, 2021. Pomenita lucrare nu este o floricică gazetărească, ci o carte matură, documentată, în două volume. Pe copertă sunt pozați principalii actori de la „marea zăpăceală”: Ceaușescu, Iliescu, Brucan, gen. Militaru și trei care de luptă în poziție de tragere. De fapt, cartea despre care vorbim este o culegere ce cuprinde toate articolele scrise de autor în cei 31 de ani de la Revoluție până în zilele noastre. Maestrul Cristoiu nu scuză și nu acuză pe nimeni. Nu are scene de răfuială politică. Oferă date multe pentru informarea noastră. Ne invită la reflecție. De ce face acest lucru? Pentru că despre Revoluție s-au mai spus multe elucubrații în ultimii ani de demcorație. Este?

Despre revoluții

Orice cititor instruit știe că revoluțiile sunt de mai multe feluri: burgheze, burghezo-democratice, populare… Toate revoluțiile declanșate au țeluri clare, conducători, programe îndrăznețe. La revoluțiile adevărate participă toate clasele sociale nemulțumite. Țelul suprem este răsturnarea vechii societăți oprimatoare, sângeroase și instaurarea unei orânduiri drepte bazată pe democrație și libertate. Când una din condițiile enumerate lipsește, România o ia pe arătură. Exemple? Hai să luăm de la franțuzi, că ei au fost tații revoluțiilor. După Revoluția din 1789, francezii l-au adus pe tron ca împărat pe Napoleon Bonaparte. Să mori de râs, nu alta. În 1848, când Europa e cuprinsă de revoluții, în Franța în care s-a strigat din nou „liberté, égalité, fraternité”, se instalează alt împărat, Napoleon al III-lea. În octombrie 1917, a izbucnit Revoluția Socialistă condusă de Lenin, dar la butoanele Rusiei a venit „tătucul” Stalin. După Republica de la Weimar, a apărut Hitler, care pe vreme primei conflagrații mondiale era caporal. Și în Italia, după puțin zurbalâc s-a zărit Mussolini, mai târziu spânzurat de partizani. Iată în concluzie ce „minuni” poate provoca o revoluție „defectă”. Citește: prost gândită. Ce „clar” scria „cineva”, „undeva” despre problema discutată sumar de noi. Auziți! „O revoluție este întotdeauna începută de naivi, continuată de intrigranți și exploatată de escroci”. De aici probabil s-a născut ideea că Revoluția este un mare seism politico-social ce trezește speranțe în mulți oameni dar care dezamăgește și mai mulți. O mișcare din cauza căreia nimeni nu se simte în siguranță și prin care câțiva revoluționari devin extrem de bogați. Unii analiști bine documentați pretind că revoluțiile pot fi și mimate. Prea au izbucnit în ultimul timp revoluție după revoluție: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria… Prea miroase a aranjament politic, de tip Gorbaciov, ăla cu perestroika, care a interzis votca la ruși.

Este adevărat, revoluțiile își devorează fiii?

Vin Sărbătorile de iarnă, prilej minunat pentru a discuta din nou despre Revoluția Română și eroiii ei, tinerii de 20, 25, 30 de ani. Marii actori rămași în viață ai acestui eveniment deosebit, indiscutabil istoric, vor deschide din nou sacul amintirilor. N-au uitat nici după 32 de ani cum au fost ciuruiți la Târgoviște în ziua de Crăciun Odiosul și Savanta. Cum s-au bucurat unii și cum au plâns alții. Se pare că de atunci România a devenit un laborator experimental pentru marile puteri. Așa susțin analiștii. Despre Revoluția Română s-a scris mult, dar de pe poziții partizane, majoritatea autorilor trăgând cenușa pe turta lor, făcând din țânțar armăsar. Exemple? „Revoluția de la Timișoara așa cum a fost” (Victor Lungu), „Reportaj cu sufletul la gură” (Titus Suciu), „Martirii de la baricadă” (Romulus Cristea), „Împușcați-i că nu sunt oameni” (Titus Livius Tomșa). Și dl. Iliescu și-a depănat amintirile în scris. Cum începe luna decembrie, bătrânii hârșiți de vremuri încep să înjure pensiile nenorocite pe care le au, tinerii se întreabă și acum „cine a tras în noi, după 22?”. Chiar așa, cine? Securitatea, Miliția, Armata? În Decembrie ’89, s-a sfârșit o lume și s-a născut o alta. Istoria adevărată. S-au confruntat revoluționarii adevărați și teroriștii invizibili, fără nume și fără chip care trăgeau din toate pozițiile. Unii dintre noi, am văzut Revoluția la televizor, alții au trăit-o în stradă, în orașele martir, cu arma în mână. Paradoxal, cei care s-au „abscons” după perdea au devenit „eroi”, s-au bucurat de libertatea proaspăt dobândită.

Autobuzul Revoluției

Cine a studențit la Iași și a trecut prin Sala Pașilor Pierduți de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” a văzut zugrăveala serifică a celor doi Ceaușescu pe pereți, realizată de pictorul Sabin Bălașa. Despre „albastrul de Bălașa” s-a discutat mult timp, și pro, și contra. Cum-necum, în decembrie ’89, pictorul despre care relatăm a fost înhățat de pe stradă de niște revoluționari credincioși cauzei. L-au arestuit și l-au dus forțat la fabrica „Autobuzul” (Autocar/București). Misia primită? Să picteze pe un autobuz nou-nouț scene din Revoluția Română. Odată realizată, pictura urma să fie plimbată cu autobuzul prin Occident să vadă și capitaliștii ce iubitori de libertate sunt românii. Cum s-a terminat nostimada? Cu un fâs prelungit. Directorul fabricii „Autobuzul”, om cu capul la el, le-a explicat: „Tempera se spală la prima ploaie și pictura nu poate rezista. Scrieți mai bine niște lozinci mobilizatoare de jur împrejur și gata!” (Sursa: lozinca Radu Iacoban – „Sabin Balașa la Revoluție”). Și revoluționarii l-au ascultat. S-au urcat în „Autobuzul” cedat Revoluției și duși au fost. În Italia, de unde nu s-au mai întors niciodată! Au găsit… libertatea.

Colindă, colindă, că…

Cum învățătorii și profesorii au fost bogați întotdeauna în sărăcie, au primit Revoluția din Decembrie cu speranță, entuziasm și încredere. Că așa e românul, cu cât e mai lovit de viață, cu atâta speră mai mult. De unde știm? Am fost martorii oculari ai adevărului. Când Revoluția a ajuns la Piatra Neamț, revoluționarii din cetatea noastră s-au urcat pe copertina Județenei de partid din str. Alexandru cel Bun și au început să colinde conduși de preotul de pe Valea Viei, Constantin Țuțuianu. Că era în preajma Crăciunului, își respectau datinile și obiceiurile. De ce nu s-au urcat în faimosul balcon în care s-au ridicat marii revoluționari? „Casa Alba” din urbea noastră nu are balcon. I-am văzut vorbind din istoricul balcon de la Casa-Pătrată din Iași pe revoluționarii Liviu Antonesei, Luca Pițu, Al. Călinescu… altă viață. Unul dintre ei a scandat: „Iliescu apare/Soarele răsare”, și om s-a făcut. A urcat rapid pe scările ierarhiei politice. În micuțul nostru oraș de la poalele Cozlei, cele mai fierbinți puncte ale Revoluției au fost: Județeana de partid, Casa de Cultură și Redacția ziarului „Ceahlăul”. Ca densitate de revoluționari pe metrul pătrat, cei mai numeroși au fost la „Casa Albă”, de aici a pornit totul. Un document care ne dovedește prezența profesorilor în „miezul problemei”? Lista cu Membrii Consiliului Provizoriu al F.S.N. din județul Neamț. Citez: Ghineț Ionel – profesor; Albu Vintilă – inginer – profesor… Evident că despre activitatea profesorilor revoluționari se pot scrie romane. De pildă, despre Nicolae Bolohan, asistent universitar se poate spune că a fost un dascăl foarte bun și în Piatra Neamț. Poate prea sever. Nici profesorul Ion Mihalache nu poate fi trecut cu vederea. Respectivul revoluționar, împreună cu criticul de artă, Valentin Ciucă au însoțit-o pe „ultimul drum” pe tov. prim secretar Leuștean. Citește: din biroul său la mașină și dusă a fost pentru totdeauna. Faimoasă scenă cu jap-jap, două perechi de palme nu s-a petrecut niciodată. E o simplă fabulație. După ce structurile totalitare din urbea noastră au dispărut din peisaj, Inspectoratul Școlar al Județului Neamț a convocat pe bază de notă telefonică toate cadrele didactice la Casa de Cultură. A fost o idee proastă. Cele 500 de locuri din sala mare n-au reușit să-i primească pe toți slujitorii școlii. Unii au stat pe scaune, restul pe jos, pe trepte, pe hol. De unde știu? Am fost și eu în sală cu prof. Cătălin Stupcanu, fost profesor, fost ziarist. Prezidiul de pe scenă nu știa practic ce să facă. Din când în când, un învățător sau profesor se scula în picioare și condamna comunismul local și internațional. Cam așa: „Am făcut foame și frig. N-am avut apă caldă. M-am săturat de nechezol, nu mai stau la cozi”. Adunarea s-a terminat în coadă de pește. Participanții au venit curioși și au plecat total neinstruiți. A fost pur și simplu o conferință cu bla-bla-bla. La 22 Decembrie ’89, la Piatra Neamț, istoria a fost la ea acasă. Mii de tineri, muncitori de la C.F.S. Săvinești, CICH, I.M.S. Ceahlăul, 8 Martie, au luat cu asalt „Casa Albă” din urbea noastră. Ei au fost „copiii teribili” ai Revoluției. Păcat că visele lor îndrăznețe s-au spulberat din cauza vremurilor vrăjmașe în care au trăit. Ne căutăm de peste trei decenii idealul și nu l-am găsit. Normal, nu am fost educați să fim liberi. Vai de noi!!! Și încă ceva: comunismul a murit, dar n-a fost îngropat.

Prof. Dumitru RUSU

*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 518, săptămâna 9 – 15 decembrie.