Lucrare „Mănăstiri, schituri și biserici nemțene”, scrisă de regretatul Cristian Vatamanu, are o istorie aparte. Autorul împlinea 45 de ani în data de 13 decembrie 2021. Pe 16 decembrie 2021, joi, deceda într-un tragic accident. Mai departe povestește colegul și prietenul său Daniel Dieaconu: ”Pe 17 decembrie 2021, vineri, am fost la Piatra-Neamț la tipografie și am ridicat cărțile având titlul «Mănăstiri, schituri și biserici nemțene», apărute la Editura «Cetatea Doamnei», având pe copertă numele lui Cristian Vatamanu. Un număr mic de exemplare, pentru cei apropiaţi ce urmau să-l viziteze de sărbători. Era o primă încercare publicistică de autor a domniei sale ce nu era din domeniul informaticii. Era o sinteză de istorie a vieții religioase din ținutul Neamțului și Romanului. Aceste cărți nu au mai primit autograful său. Au fost dăruite colegilor din țară veniți la înmormântarea sa. La priveghi, împreună cu rudele și colegii de la Pipirig și Grințieș, am hotărât că această carte și Cristi trebuie să aibă o lansare. Oficială, serioasă, solemnă (sau nu!), așa cum și-ar fi dorit și el. Am considerat că momentul cel mai potrivit ar fi parastasul de 40 de zile, când cei prezenți vor putea să primească o carte lângă colac și lumânare”.
Așa s-a și întâmplat duminică, 23 ianuarie, la pensiunea ”Paradiso” din Petru Vodă. A fost multă lume bună și curată la suflet care, după ce au răsunat buciumele celor din Ceata lui Vasile cel Mare, au asistat și participat activ la o lansare de carte total atipică. A vorbit multă lume despre Cristi, așa cum îl cunoștea toată Valea Muntelui, începând cu prietenul său, profesorul Daniel Dieaconu, apoi preotul Viorel Borcilă, profesoarele de istorie Elena Preda și Cristiana Șoimaru, colaboratoare în zeci de proiecte. L-a evocat apoi, cu un farmec aparte, învățătoarea Dana Stănoae, de la Pipirig sau colega de prezentare de la Festivalul Haiducilor de la Grințieș, Antonia Rășchitor.
Momente de mare valoare artistică și extrem de emoționante au susținut Ceata lui Vasile cel Mare, de la Grințieș, Ana Maria Luca, de la Ceahlău și tatăl ei, Nicușor Luca, Anastasia Cotârgășanu, o voce absolut fantastică de la Grințieș și, deloc în ultimul rând, grupul „Eu cred”, format în ziua respectivă din Elena Ropotoaia, din Bicazu Ardelean, Gheorghe Filip, venit tocmai din Harghita și sufletul grupului, Marius Coșerariu. Un program artistic cu cântece tradiționale, cu cântece patriotice în cinstea Unirii și a românilor, la care a participat toată asistența, extrem de numeroasă și dornică de a împărtăși durerea despărțirii de un prieten și bucuria de a participa la lansarea cărții pentru care a pus atâta suflet.
Cristian Vatamanu rămâne un exemplu pentru toți cei cu care a interacționat, de om priceput la toate, un fel de enciclopedist modern, cu preocupări diverse. Cartea lui, concepută a fi o „oglindă” a istoriei vieții religioase din ținutul Neamțului, reprezintă valorificarea strădaniei
domnului Cristian Vatamanu, care subliniază faptul că biserica, în ciuda vicisitudinilor din diferite timpuri, a găsit resurse să rămână vie, tezaurizând și transmițând mai departe, ca într-o „respirație duhovnicească”, veșnicia în „memoria umanității”, cum inspirat a spun prietenul său Mihai Giosan în prefața lucrării. Lucrarea merită editată într-un tiraj semnificativ, cu sprijinul celor care, la momente de sărbătoare, găsesc biserici unde să-și facă fotografii care să le arate credința în puterea publicității politice cu ajutorul Bisericii.
Cristian Vatamanui nu a avut nevoie să-și arate credința, el era cu totul în interiorul fenomenului. De aici și cartea la a cărei lansare autorul a lipsit motivat. (V.B.)
Fragmente din cartea lui Cristian Vatamanu
“Neamțul este locul pe care au pășit mari duhovnici și sfinți: pădurile din jurul Mănăstirii Sihla au fost cutreierate de tălpile desculțe ale Cuvioasei Teodora; la Mănăstirea Sihăstria, pe dealurile montane din apropiere, a trăit și sfătuit, a ajutat și a sfințit locurile părintele Ilie Cleopa; pe stâncile semețe ale Ceahlăului au sihăstrit mulți sfinți: Silvestru, cei ce au dat numele de Peon, Piciorul Sihastrului, Poiana Maicilor, etc. Locurile dimprejurul Mănăstirii Neamțului, obștea chinovitică isihastă a fost formată de sfântul neputrezit, în cinstea căruia a fost ridicată o catedrală care încă îl așteaptă să revină, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Piatra aleii din incinta Mănăstirii Neamțului s-a ridicat pentru a scoate spre închinare sfintele moaște ale Sfântului Necunoscut. Mănăstirea Secu a fost leagănul de formare duhovnicească a Sfântului Varlaam, învățatul ierarh care a păstorit nu numai obștea din valea lui Zosin, ci și întreaga obște de credincioși a Mitropoliei Moldovei. Tot în zona Mănăstirii Secu și cea mai nordică, urmașă a vechii Mănăstiri Bogdănești – Mănăstirea Râșca, s-a format și a sfârșit duhovnicește ierarhul Romanului, Ioan. Mai în aval pe Bistrița, au marcat duhovnicește locurile de lângă Mănăstirea Bistrița, Sfinții Simeon și Amfilohie de la Pângărați, Sfinții Iosif și Chiriac de la Bisericani, Sfântul Cuvios Chiriac, nevoitor în Muntele Măgura, pe locurile unde a fost întemeiată Mănăstirea Tazlău. Revenind mai aproape de culmile muntoase ale Stânișoarei, la Mănăstirea Văratec a sihăstrit Sfântul Iosif, iar la Agapia-Veche, Sf. Rafael şi Partenie. Linia munților Hășmaș (1792) – Ceahlău (1907) – Grințieș (1757) – Bivolul (1530) pare un zid de strajă al vechilor vetre de sihăstrie: Durău, Hangu, Bistrița, Agapia, Văratec, Horaița, Secu, Sihăstria, Neamț, etc. din partea unor eventuale influențe venite de la propaganda catolică și protestantă vestică. Pe această linie a fost clădită una dintre cele mai noi, dar și foarte importante sihăstrii: Mănăstirea Petru Vodă și Mănăstirea de Maici, Paltin, ambele ctitorii ale duhovnicului Iustin Pârvu”.