Ce cred americanii că vor ruşii / Unde doreşte Moscova să-şi exercite influenţa şi de ce

De la sfârșitul Războiului Rece, oficialii ruși au exprimat opinii din ce în ce mai dure în legătură cu ordinea internațională impusă de SUA. Deși Rusia a căutat, la începutul anilor `90, să se integreze în sistemul occidental, liderii Rusiei consideră astăzi ordinea internaţională impusă de SUA ca pe o amenințare a intereselor sale în sferele de influență deja existente sau pe care şi le doresc. Un studiu al organizaţiei americane RAND, semnat de Andrew Radin şi Clint Reach, subliniază cinci interese de bază, care ghidează politica externă a Rusiei: apărarea țării și a regimului; influenţa în regiune; Rusia văzută ca o mare putere; lipsa amestecului în treburile interne; cooperarea politică și economică, ca partener egal, cu celelalte mari puteri.

Apărarea țării și a regimului

„Politica externă a Rusiei este puternic influențată de ideea existenţei unei amenințări externe și de vulnerabilitate. Aceste percepții pot include atât preocupări persistente despre amenințări externe, dar şi posibile revolte interne, eventual susținute de străini. Geografia Rusiei – lipsa unor graniţe naturale importante -, dar şi istoria sa, marcată de invazii străine, au contribuit la tematica vulnerabilității și a îngrijorării față de amenințarea străină. Liderii sovietici subliniau amenințarea reprezentată de forțele capitalismului, iar eforturile lor de a exercita controlul asupra Pactului de la Varșovia au fost parțial motivate de dorinţa de a avea un tampon între Uniunea Sovietică şi vest. Istoria Rusiei – inclusiv revoluția comunistă din 1917 și dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 – a făcut ca liderii ruși să fie îngrijoraţi şi de tulburările interne”, se menţionează în studiul citat.

Influenţa în regiune

„Liderii ruși au promovat, în mod constant, o politică de menținere a unor legături strânse și a influenței în vecinătatea Rusiei. Acest capitol este ceva mai dificil de analizat, deoarece interesele Rusiei nu sunt bine definite. Unele surse evidențiază termenul de «vecinătate apropiată» pentru a descrie regiunea în care Rusia caută influență directă. Dar aceasta nu are un interval geografic necontestat. Cel mai logic ar fi să descriem zona geografică în care Rusia vrea să aibă influenţă ca un set de cercuri concentrice, cu interese mai mari în partea centrală şi mai discrete înspre exterior (FOTO).

Zona de maxim interes cuprinde Belarus, fostele republici sovietice din Asia Centrală și Ucraina, urmate de o a doua regiune, în Caucaz și Moldova. Mai puţin importante, dar păstrate în vizor sunt statele baltice și Balcanii de Vest, dar și țările fostului Pact de la Varșovia. Nu există însă o definiţie clară sau o limitare a legăturilor dorite de Rusia cu alte țări. Potențialele atribute pot include, printre alte elemente, populația etnică rusă, vorbitorii de limbă rusă, adepții Bisericii Ortodoxe Ruse, cetățeni ai fostei Uniuni Sovietice și persoane aflate în întreținerea acestora, precum și vorbitori de limbi slave”, mai precizează analiştii americani.

Rusia văzută ca o mare putere

„Rusia s-a descris, în mod constant, ca o mare putere. La nivel minim, această viziune include dorința Rusiei de a participa la luarea deciziilor în probleme globale și la a avea influență în regiunea sa. Statutul de mare putere al Rusiei, din perspectiva sa, implică a avea anumite drepturi în regiunea sa, un rol special în decizia internațională, cooperare cu alte mari puteri și un mai mare grad de autonomie sau suveranitate. În problema Ucrainei, Rusia a preferat ca negocierile să aibă loc doar cu Franța şi Germania, pentru că legitima statutul Rusiei de mare putere în Europa şi excludea Statele Unite. Rusia a căutat, de asemenea, să-şi consolideze poziţia de mare putere prin sprijinul acordat ONU. Mai mult, Rusia face parte din Asociaţia BRICS, alături de Brazilia, India, China și Africa de Sud (BRICS), dar și din alte forumuri, care subliniază rolul și autoritatea marilor puteri regionale. Şi cooperarea cu China este semnificativă, pentru că ambele țări îşi doresc să aibă un cuvânt de spus în lume ca mari puteri. Unii analiști consideră că Rusia urmărește suveranitatea sau autonomia deplină sau absolută și se vede într-o mică categorie de mari puteri care au un asemenea statut, alături de China şi SUA. Alte țări, inclusiv puterile europene sunt mai puțin suverane, mai ales pentru că au nevoie de consultări cu SUA sau cu alte țări pentru a dezvolta sau executa propria politică”, apreciază autorii studiului.

Lipsa amestecului în treburile interne ale altor state

„Liderii ruși insistă adesea că lipsa amestecului în treburile interne ale ţărilor suverane este un principiu cheie al guvernării globale și al afacerilor internaționale. (chiar aşa! – n.r.) Oficialii ruși subliniază că acest drept nu trebuie încălcat, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. Într-adevăr, în descrierea din următoarea secțiune a opiniilor rusești despre ordinea mondială actuală, subliniem îngrijorarea crescândă în Rusia cu privire la o tendință ascendentă a interferenței occidentale.

O mare parte din accentul Rusiei asupra lipsei amestecului în treburile interne provine, fără îndoială, din dorința de a proteja actualul regim de la Kremlin și interesele sale în regiune. Ironic, Moscova clamează importanța lipsei amestecului în treburile interne ale altor ţări, dar urmărește să-şi mențină influența în treburile vecinilor săi. Desigur, din punctul de vedere al Rusiei, prerogativa sa de mare putere îi permite o excepție de la acest principiu și îi conferă capacitatea exclusivă de a se amesteca în treburile vecinilor săi”, notează analiştii RAND.

Cooperarea politică și economică, ca partener egal, cu celelalte mari puteri

„De la sfârșitul Războiului Rece, Rusia a căutat frecvent parteneriate și cooperare cu Occidentul. Cu toate acestea, în conformitate cu viziunea sa despre ea însăși ca o mare putere, Rusia caută cooperare, nu la fel ca altă țară, dar ca partener «egal». Este uneori vag cu ce țări sau entități se consideră Rusia egală – Statele Unite, principalele puteri europene sau organizații precum UE sau NATO – dar e cert că se doreşte o recunoaștere uriașă și autoritate în orice relație de cooperare. În timp ce criza din Ucraina ar putea indica o schimbare de la dorința de cooperare strânsă cu Occidentul, liderii ruși continuă să sublinieze că-şi doresc acest lucru. În martie 2016, Lavrov (Serghei Lavrov, ministru de externe al Rusiei din 2004 – FOTO) explica: «nu căutăm confruntare cu SUA, sau UE, sau NATO. Dimpotrivă, Rusia este deschisă la cea mai largă cooperare posibilă cu partenerii săi occidentali». Liderii ruși susțin sistemul ONU, deoarece acesta îndeplinește câteva dintre obiectivele cheie ale Rusiei. Sistemul acordă Rusiei recunoașterea ca mare putere, prin calitatea de membru permanent și dreptul de veto în Consiliul de Securitate. De asemenea, oferă o platformă pentru a preveni sau cel puțin a nu legitima amestecul în afacerile interne, atunci când Rusia nu aprobă, dar și un răspuns internațional coordonat la propriile intervenții ale Rusiei. Rusia folosește, de asemenea, sistemul ONU pentru a proteja interese secundare, cum ar fi vânzările de elicoptere către misiunile de pace ale ONU”, mai precizează autorii studiului RAND.

Extinderea NATO – marea problemă

„NATO și extinderea NATO reprezintă unul dintre punctele principale ale disputei dintre Statele Unite și Rusia. În timp ce SUA subliniază că NATO nu are scopul de a amenința Rusia și consideră NATO un instrument major pentru asigurarea stabilității, securității și valorilor democratice, oficialii și analiștii ruși au văzut din ce în ce mai mult NATO și extinderea NATO ca o amenințare la adresa securității Rusiei. Temerile Rusiei în legătură cu extinderea NATO reflectă atât preocupările reale cu privire la pierderea influenței în regiune, dar și paranoia unei iminente invazii NATO, facilitată de prezența militară în creștere la granițele Rusiei. Pentru a contracara influența NATO, Rusia a căutat să dezvolte înţelegeri multilaterale şi a consolidat instituții de securitate concurente, cum ar fi CSOT (Collective Security Treaty Organization – n.r.), printre statele post-sovietice. Opoziția rusă s-a intensificat pe măsură ce NATO a urmărit integrarea de noi membri. În 2007, Putin a descris extinderea NATO drept «o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă» și și-a exprimat îngrijorarea cu privire la bazele NATO de la granița Rusiei. În 2008, în urma declarației de la Summit-ul de la București conform căreia Ucraina și Georgia «vor deveni membre NATO», Rusia a întreprins o campanie militară în Georgia. De la criza din Ucraina, oficialii ruși au devenit mai expliciţi în a identifica NATO ca o amenințare la adresa Rusiei”, apreciază analiştii americani.

Organizaţii regionale

“Până în 2013, Rusia a susținut în general UE și integrarea UE, deși a exprimat îngrijorări semnificative față de Europa care eșuează în a trata Rusia ca pe o mare putere. După 2013 însă, posibila extindere a UE în fostul spațiu sovietic, vizând în special Ucraina, Moldova și Georgia, a provocat o opoziție semnificativă a Rusiei, inclusiv acţiunea militară în Ucraina (Crimeea, în 2014 – n.r.). Rusia a sprijinit, de asemenea, dezvoltarea organizaţiilor regionale concurente sau paralele, în special Uniunea Economică euroasiatică, și a întreprins o serie de politici, militare și măsuri economice pentru a submina UE. Politica externă a Rusiei are însă şi o viziune general valabilă: logica de bază a ordinii internaționale actuale, hegemonia SUA, reprezintă o amenințare fundamentală la adresa intereselor Rusiei. Rusia urmărește să protejeze securitatea regimului, influența acestuia în cadrul regiunii și influența sa ca mare putere. De aceea, vede conducerea SUA, și efortul său continuu de a extinde democrația liberală, ca o amenințare faţă de aceste scopuri”, conchid analiştii RAND. (M. CONSTANTINESCU)