Un profesor dăruit – IULIUS BUŢINCU

„Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul devin din ce în ce mai buni, fie se transformă în oțet” – Murphy

Cine l-a cunoscut pe ex-profesorul de istorie Iulius Buțincu nu și-a irosit vremea. Tipul despre care vorbim a fost un distins dascăl de școală, de la care toți au avut ce învăța. Citește: un pedagog curat, puternic, rafinat, menit biruințelor creative, durabile. A fost pe rând: director de liceu (Bicaz, Piatra Neamț), inspector școlar, dar mai ales profesor. Și-a dat toate gradele, având cutezanța să-l înfrunte pe acad. Gh. Platon în probleme de metodică. Toată viața i-a învățat pe pruncii din ținutul Neamțului istoria patriei. Un exemplu, dintre multele. Pe malul Bistriței, în satul Agâcia, în curtea unui sătean se află expuse 6 busturi istorice și o statuie: Decebal, Traian, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare… Ceaușescu. Curios fiind, l-am întrebat pe gospodar ce îmi poate spune despre… Răspunsul a fost cel firesc: “Iubesc istoria, nu pot trăi fără ea”. Și atunci am plusat întrebându-l “da’ bustul lui Eminescu merge lângă Ceaușescu?”. Evident, am primit un răspuns. Ultima întrebare pusă săteanului iubitor de istorie? “Cine ți-a dezvăluit dragostea de neam și țară?”. Răspuns sincer: “profesorul de istorie pe care l-am avut la Liceul din Bicaz, Iulius Buțincu”. Mergem mai departe?

În anii studenției

Iulică al nostru, îmi permit să-i spun așa, pentru că am studențit împreună cinci ani, a lustruit băncile amfiteatrului II-7, care astăzi se numește A.D. Xenopol. Colegul meu, Buțincu, a văzut lumina zilei în vara anului 1939, într-un sat din Bucovina. A venit pe lume în preajma izbucnirii ultimei conflagrații mondiale. Tata, Nicolae, era preot, iar mama, Margareta, presviteră. Când rușii, conform “Pactului Ribbentrop-Molotov” s-au aruncat asupra României, familia Buțincu a luat toiagul pribegiei în mână și a fugit din calea invadatorilor. Așa cum se vede, “Marele Urs” a fost agresiv de pe vremea lui Petru cel Mare. Nu vă mai mirați de pretențiile lui Putin.

Să ne întoarcem la cestiunea noastră. Fiul cel mare al preotului din Pomârla, Dorohoi, după terminarea liceului a luat-o spre “dulcele târg”, Iași, la școli înalte. Să se facă “domn” și a ajuns “dom’ profesor” și, de ce nu, pensionar… sărac. A reușit la Facultatea de Istorie, Grupa 134, la “istorie pură”. Era primul în Jurnalul, într-o grupă de 25 de studenți. Curios sau nu, reușita de la facultate nu l-a bucurat pe tata cel sever. I-a spus în față: “Ești nepriceput din fire, căscat din naștere, harnic la hodină, numai bine să te latre câinii în viață” (Sursa: Gaudeamus 50). O fi zis așa, tata care mai folosea și cârja la nevoie, n-o fi zis? Feciorul cel mare a ajuns student la Istorie, unde la admitere se băteau 15 candidați pe un loc. La Istorie unde conferențiau “monștrii sacri” numiți: Petrescu Dâmboviță, Berlescu, Grămadă, Platon, Neamțu, Gostar…

Băiat frumușel, simpatic, glumeț, Iulică a devenit răsfățatul grupei, fiind curtat mai ales de fete. Plasă, se va căsători cu Reta, de la matematică, cunoscută la dansuri, unde amicul nostru era specialist în sârbă și bătută, știută de la Pomârla. Și au venit cursurile de obicei, de la 7:30 la 13:30, seminarii după amiaza și examenele cu emoțiile lor. Cum eroul nostru era primul în jurnal, intra la examen primul cu încă cinci colegi: Căldăruș, Croitoru, Cucoș, Cumpănatu… Odihniți, profesorii examinatori treceau la ascultat, dur la sânge. Când primul student ieșea de la examen, era varză. Nu știa nici ce subiect i-a căzut, nici ce a spus, nici dacă a promovat. Noroc de carnetul de student care clarifica situația.

Sâmburele tare al studenției a fost căminul, unde se cunoștea fiecare cu fiecare. La acea vreme, în 1957, Iașul avea încă trăsuri în fața Gării, iar căminele studențești “Mihai Eminescu”, “Iustin Georgescu”, “7 Noiembrie”, “Olga Balcic”, erau de poveste. Exemple? Destule. La căminul studențesc “Mihai Eminescu”, de pe str. Cuza Vodă, într-un dormitor poreclit “Hipodrom” dormeau 45 de studenți. Aici a campat și amicul nostru, în primul an de studii, având sub pernă documente istorice latine, grecești și slavone. Alea care începeau cu “Eu, Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, domn…”. Așa se studențea în “obsedantul deceniu” în orașul unde Eminescu visa “luceferi pe cer” iar noi, studenții, rupți de foame, făceam blatul pe la cantinele mai caritabile.

Timpul înghite totul (“Tempus edax rerum…”)

Și anii au trecut și silitorul student Buțincu a tot învățat despre Cel Bătrân, Cel Bun, Cel Mare, Cel Sfânt. A făcut și armată, două convocări, una de 45 de zile, pe dealul Copoului și alta de 90, la Botoșani. N-a uitat nici practica pedagogică de la Liceul “Oltea Doamna”, unde fetele din ultimul an ca să-l chinuie i-au uns tabla cu slănină. Furios foc, Iulică a scris cât a putut, dar n-a pus titlul la lecție, motiv de râs pentru colegi.

În timpul studenției noastre, 1957-1962, nimeni nu ne-a pretins să fim comuniști, dar am fost obligați să participăm la anumite evenimente care te dumereau cum stau lucrurile. Am fost scoși din cămin în stradă să-i admirăm pe Hrușciov și Kadar când aceștia au venit la Iași. Și am fost duși la Gară, să ne luăm “dasfidania” de la Armata Roșie care părăsea România. Că astăzi, soldații lui Putin sunt la granițele noastre e altă poveste, periculoasă. Studenții erau scoși și la “muncă voluntară”, patriotică și obligatorie, la Cotnari, Popricani sau la Academia Mihăileană din centrul Iașului, care tocmai se demola prin noua sistematizare. Și ca să fim ținuți bine în frâu, din când în când, UASR-ul ne convoca în cel mai mare amfiteatru al Universității “Alexandru Ioan Cuza”, în 1/1, la Drept, la judecată erau exmatriculate definitiv din colectivitate elementele periculoase: blatiștii, pocheriștii, bețivii, depravații. La o astfel de adunare a fost invitat și Ion Iliescu în calitate de… Se zice că, după ședință, nea Nelu, numai zâmbet și pe atunci, s-a dus la cantina “Iustin Georgescu” să halească pe blat cu studenții. Vrăjeală studențească. Din păcate, studenția a fost un vis frumos în care am crezut, ne-am format, apoi ne-am luat zborul. Fiecare s-a descurcat după înțelepciunea, norocul și destinul său. Cu Iulică cel distrat, dar excepțional coleg, am fost tovarăș de cameră mai mulți ani la Căminul studențesc “30 Decembrie”, construcție nouă cu portar vechi, se numea moș Cogălniceanu, era sastisit de năzbâtiile noastre trăznite. Și, uite-așa, tânărul speriat de aglomerația și viața agitată a Iașului, a asistat la ultimul lui curs ținut de nemuritorul prof. Gh. Platon, care a dorit să plece, pe drumul fără întoarcere la 24 ianuarie. Fie-i țărâna ușoară! O moarte elegantă, istorică.

Gaudeamus 60

Și pentru că anii studenției nu se uită niciodată, am hotărât să ne vedem periodic la umbra statuii lui A.D. Xenopol din fața bătrânei Universități ieșene. Atenție, în prima sâmbătă din iunie, când înfloresc teii din Copou. Și tot ne-am întâlnit din anul absolvirii, 1962. Din păcate, ne tot rărim, și foștii noștri profesori și noi, studenții, care ne-am cam “moșnegit”. Cum în vara acestui an împlinim 60 de ani de la… e vremea s-o facem lată tare. Vom intra pe celebrele porți ale Universității ieșene, ne vom urca în amfiteatrul II-7, mai încet că și colegele s-au “băbit” și ne-om odihni pe locurile din studenție. Apoi vom spune prostioare. Cum tânărul student Iulică a mâncat după o nuntă 45 de sarmale rămase de la nuntași. Cum Dumitru Vitcu, fratele actorului Dionisie, confecționa cartele false cu litere decupate din Scânteia lui Brucan și Scânteia tineretului. Apoi vom trece str. Mohănescu și ne vom instala la ospăț în Casa Universitarilor. Și din nou, glumițe, bancuri și vom termina cu Gaudeamus Igitur!

Cum s-a desfășurat ultima noastră revedere cu ultimul nostru magistru în viață? Ca în filme. Profesorul care a condus ceremonialul era surd-beton. Ca să iasă din situația delicată în care era, spunea tot timpul: “Bine, bine. Foarte bine!”. Și scăpa basma curată. Conform tradiției a făcut prezența cu Jurnalul grupei în mână. Când a ajuns la numele Popescu, s-a oprit. A zis: “Măi Popescule, mai țin minte și astăzi nunta ta din anul V cu Rica, evreica, aia frumoasă. N-o văd, de ce n-a venit?”. Răspuns: “A murit… un cancer…”. Replica profesorului: “Bine, bine. Foarte bine!”. Și culmea, a continuat: “Da’ aveai și un frate la Medicină, cam lepră, cam bețiv. A mai ajuns medic?”. Răspuns: “Nu domnule profesor! L-a călcat un tramvai pe Sărăcie, că era beat rupt!”. Profesorul entuziasmat: “Foarte, foarte bine! Vino să te pup”. Apoi au plecat la braț, la biserica “40 de Sfinți”, unde au asistat la o slujbă a magistraților noștri, de pomenire.

Și cum, “vremea trece, vremea vine” e momentul să topăm “excursia” făcută în studenția noastră îndepărtată. Să-l lăsăm pe vorbărețul, energicul, rebelul Iulică în pace. A fost student, profesor, tată și încă este bunic. Când îi prinde pe nepoți binedispuși, le narează cu floricele cum a fost dumnealui în Italia, să vadă Columna strămoșilor, cu amicul său, prof. Mihai Mancaș, care și-a pierdut pălăria la “aglomerația” din Decembrie ’89. Ca Cetățeanul Turmentat din “O scrisoare pierdută”, că tot sărbătorim niște ani de la nașterea dramaturgului.

Amintiri, amintiri! Numai că ochii nu mai strălucesc ca-n tinerețe. (Prof. Dumitru RUSU)

Parteneri

---

Mesagerul Bacău Peste 530 de șoferi vitezomani amendați și 22 de permise reținute de polițiștii din Bacău, într-o săptămână ZCH Ministerul Apărării Naționale comunică: Țintă aeriană detectată la nord de Roman. RO-Alert transmis în cinci județe din Moldova NewsEdge Ilie Vlaicu, președintele ARA, la ExpoApa 2026: „România traversează o criză hidrologică cu efecte grave”. Râurile au scăzut dramatic, iar dezvoltarea infrastructurii bate pasul pe loc BusinessEdge Societățile de investiții imobiliare promit dividende stabile și lichiditate rapidă. De ce ezită România să adopte modelul REIT