Bălțatele este o sărbătoare veche ce se ținea în ajunul Ispasului, Înălțarea Domnului. Prin unele sate această sărbătoare purta denumirea de Pestrițele. În funcție de zona din țară unde se ținea această sărbătoare, Bălțatele și Pestrițele erau fie ținute în aceeași zi, fie în două zile diferite. Prin unele sate sărbătoarea era ținută în prima jumătate a zilei pentru ca oamenii să fie feriți de primejdii. Unii serbează până la amiază, iar alții după amiază. Bătrânii spunea că Bălțatele se țin pentru că se mănâncă într-o săptămână miercurea și vinerea, înainte de Moșii de Vară, carne, și în alta se ține post. Cum Bălțatele cad înainte de Ispas, țăranii munceau în ajun de dimineața până la prânz, restul sărbătoreau. A doua zi, de Înălțarea Domnului, făceau invers – dimineața sărbătoreau, mergeau la biserică, iar după masă munceau, ne amintește etnologul Th. Speranția.
Leușteanul miraculos
Femeile munceau mai puțin de Bălțate pentru a feri familia de boli. În această zi se pășteau vitele prin holde pentru ca să fie frumoase. Aceasta se făcea și de Sf. Gheorghe. În ajunul Ispasului se obișnuia să se taie leuștean. Acesta era prins prin casă, pe la porți și pe la ferestre, contra strigoilor. Un obicei care amintește de folosirea usturoiului de Sf. Andrei. Gospodinele împodobeau casele cu flori, băteau vacile cu leuștean și le dădeau să mănânce anumite flori, ca să nu le strice strigoile. În Ajunul Ispasului prin satele de la munte se cânta din buciume pentru ca fermecătoarele să nu ia laptele vitelor și mana câmpurilor. Se spunea despre țăranii care muncesc de Bălțate că atrag grindina către ogoarele satului și că acea familie nu va fi protejată de lovituri. În noaptea de Ispas, flăcăii și fetele se duceau prin tufe de alun și culegeau florile. Se spunea că florile de alun înfloresc și se scutură în aceeași Noapte. Florile de alun sunt bune pentru descântecele de dragoste și pentru prepararea de leacuri.
Pomana pentru drumul sufletelor – Moșii de Ispas
Prin unele sate din țară, ziua Ajunului de Ispas era numită și Moșii de Ispas. Această sărbătoare nu este înscrisă în calendarul creștin-ortodox, dar unii credincioși o respectă în amintirea celor dragi care nu mai sunt printre noi. Femeile coceau azime cu o zi înainte de Joia Înălțării Domnului (Ispasul) și le împărțeau calde de pomană prin sat, împreună cu ceapă verde și rachiu, pentru sufletul morților. Această pomană era menită sufletelor morților ca să le fie acestora „de drum”, pentru că se credea că, în această zi, „zboară” morții la cer, după ce au venit pe la casele lor de Paște.
Moșii românești și cultul morților prin lume
Etnologii și folcloriștii români au numărat 19 zile ale Moșilor care erau ținute în secolul al XIX-lea. Acum, Moșii au doar patru zile în Calendarul creștin-ortodox, zile alese la începutul fiecărui anotimp: Moșii de Primăvară, Moșii de Vară, Moșii de Toamnă și Moșii de Iarnă. Peste tot în lume, sărbătorile dedicate sufletelor celor plecați dintre noi au loc pe tot parcursul anului. Aceste sărbători pot fi haioase, spirituale și uneori sinistre. Dacă la români, Moșii sunt ținuți prin participarea la Sfânta Liturghie, sfințirea panahidei, slujba la mormântul celui adormit, aprinderea de lumânări și oferirea de pomană, la alte popoare tradițiile sunt mai mult sau mai puțin diferite. De exemplu, în Japonia are loc Obon, o sărbătoare a strămoșilor care este ținută în a 15-a zi a celei de-a șaptea luni a anului. Obon sau Bon este un festival budist japonez, care se ține pentru ca sufletele să se întoarcă pentru o zi în familiile unde au trăit. Pe lângă rugăciuni, oamenii dansează, se organizează reuniuni de familie și atârnă felinare deasupra afara ușilor pentru a ajuta sufletele să-și găsească calea spre casă.
Joia morților
Joia morților este o sărbătoare specifică Orientului Mijlociu și ținută atât de creștini, cât și de musulmani. Joia Morților sau Joia Secretelor are loc de obicei în Joia Mare din Postul Paștelui. Dar, aceste două sărbători nu au aproape nicio legătură. Dacă la creștini, Joia Mare ne amintește de „spălarea picioarelor” și de Cina cea de Taină, Joia Morților este sărbătorită dimineața devreme de către musulmani. Rude, prieteni ai celor morți merg pe la morminte în zori și dau de pomană mâncare săracilor și la copii. Tradiția Bisericii ne spune că această sărbătoare a apărut în perioada vieții liderului musulman Saladin, care a trăit în secolul al XII-lea. Saladin a fost un lider egiptean care a rămas cunoscut ca un învingător al cruciaților. Cu toate acestea, Joia morților a apărut în perioada domniei sale, având rolul de a apropia comunitățile de creștini și musulmani din Levant.
Filonul luptătorilor creștini din Carpați
Tudor Vladimirescu
Tudor s-a născut în anul 1780, în comuna Vladimir, judeţul Gorj, părinţii lui fiind Constantin şi Ioana. Ajutat fiind de preotul Pîrvu Cihoiu, a învăţat să scrie şi să citească. La vârsta de 12 ani a fost trimis la Craiova, intrând în serviciul boierului Ioan Glogoveanu unde a învăţat carte şi limba greacă. De altfel, el vorbea greaca, rusa și germana. În timpul ocupaţiei militare din 1789-1790, austriecii organizaseră în Oltenia cete de voluntari numite „panduri”. Vladimirescu, care ajunsese să comande aproape toate cetele pandurilor, s-a distins în luptele de la Rahova, Negotin şi Fetislam. Pentru actele sale de bravură a fost înaintat locotenent şi decorat cu ordinul „Sf. Vladimir” cu spade, iar împăratul i-a trimis un inel cu iniţialele sale. Experiența și reputația căpătată în aceste lupte l-au ajutat pe Tudor Vladimirescu să pregătească Revoluția din 1821. Moartea domnului fanariot Alexandru Suţu, la 15 ianuarie 1821, i-a determinat pe trei boieri ai Comitetului de oblăduire, respectiv Grigore Ghica, Grigore Brâncoveanu şi Barbu Văcărescu, să îl însărcineze pe Tudor Vladimirescu „să ridice poporul cu arme” şi să urmeze „precum este povăţuit”. La 22 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a lansat Proclamaţia de la Padeş. Proclamaţia se adresa tuturor locuitorilor ţării, fără deosebire de naţionalitate, limbă şi religie şi era îndreptată împotriva tuturor asupritorilor, inclusiv boierii români. Pentru Tudor Vladimirescu, toţi boierii erau tirani, averea tuturor era rău agonisită şi de aceea toate averile boiereşti şi bisericeşti trebuiau confiscate. Această proclamaţie a fost în realitate o declaraţie de război a ţăranilor împotriva stăpânirii boierilor. Tudor a pornit la luptă, fiind susținut și de mișcarea Eteristă. Aceasta luase ființă la Odessa și avea ca membri fondatori trei greci. O rețetă fatală… Scopul mișcării era de a elibera popoarele creștin-ortodoxe de sub ocupația turcilor. A fost domn la Cotroceni pentru două luni. Țarul Rusiei a permis otomanilor să înăbușe revoluția. Pentru a nu oferi motiv turcilor să intre în țară, Tudor Vladimirescu a părăsit mișcarea eteristă. Căpitanii săi l-au acuzat de trădare și l-au ucis la Târgoviște în noaptea din 27-28 mai 1821. Revoluția lui Tudor Vladimirescu poate fi caracterizată ca prima mişcare reformatoare a românilor. Rămâne în memoria urmaşilor ca o personalitate puternică, un om drept şi inteligent, care „avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit”. (Cronica lui Dobrescu).
Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 538, săptămâna 26 mai – 1 iunie.
