În ţara nimfei Calipso – incursiune în istoria şi tradiţiile malteze

Pentru cei mai mulţi dintre noi, Malta este ţara cavalerilor pe care-i amintea Mihai Eminescu în celebra sa „Scrisoare a III-a”: „Îmbrăcaţi în zale lucii cavalerii de la Malta…” Marele poet greşea istoriceşte (intenţionat însă) de două ori în această poezie: bătălia de la Nicopole a fost cu doi ani mai târziu decât cea de la Rovine, iar cavalerii Sfântului Ioan nu ajunseseră în Malta pe vremea lui Mircea cel Bătrân şi a sultanului Baiazid. Malta nu este însă doar insula celebrilor cavaleri ospitalieri, ci şi a nimfei Calipso, a lui Hanibal sau a Sfântului Apostol Pavel. Dar, cronologic vorbind, în primul rând Malta este ţara templelor megalitice preistorice ridicate cu 3500 de ani înainte de Hristos, unele dintre ele de mari dimensiuni sau chiar şi subpământene, cum este cel din locul numit Hal Saflieni.

Situată în mijlocul Mediteranei, între Europa şi Africa, la 100 km de Sicilia şi 300 km de Libia sau Tunisia, Malta este un arhipelag cu câteva insule de piatră cu o suprafaţă de doar 320 kilometri pătraţi. Malta a fost şi este o civilizaţie a pietrei. Rocile sedimentare de culoare alb-gălbui au fost nu foarte tari, astfel încât au putut fi modelate, dar au fost nici prea moi în aşa fel încât vântul apa sau timpul să le macine. Omul preistoric s-a adăpostit în grotele făurite de natură sau şi-a săpat el însuşi locuinţe sezoniere sau altare, temple şi morminte în piatră. Fenicienii şi apoi cartaginezii le-au folosit pentru săvârşirea propriilor ritualuri şi au ridicat alături noi temple, multe dintre ele păstrate până astăzi.

Războaiele punice s-au desfăşurat pentru hegemonie în Mediterana şi romanii au înţeles rolul strategic al Maltei şi au cucerit de la cartaginezi insulele în anul 218 î. Hr. Maltezii spun cu mândrie că mama celebrului general cartaginez Hanibal, soţia lui Hamilcar Barcas Fulgerul, era din insulele lor. A început o lungă dominaţie romană continuată apoi cu stăpânirea bizantină de trei secole până la venirea arabilor la anul 834. De la romani a rămas printre altele cunoscuta „Domus Romana”, casa unui patrician din Melita, acesta fiind şi numele roman al Maltei, pentru ei fiind „ţara mierii”. Mierea malteză este şi astăzi un produs naţional de mare însemnătate.

Se spune că în anul 60. d. Hr., Sfântul Apostol Pavel a naufragiat pe această insulă (Gozo) împreună cu un grup de ucenici şi ar fi locuit aici timp de trei luni, până şi-au făcut o nouă corabie. A rămas de la el Grota Sfântului Pavel, Catacombele Sfântului Pavel, dar, foarte important, atunci au fost creştinaţi maltezii. Deşi vorbesc o limbă cu influenţe majore arabe, maltezii sunt cu toţii creştini şi o spun cu mândrie că nu oricum, ci de la Sfântul Apostol Pavel. Nu mai puţin de 40 de capele şi catedrale sunt închinate sfântului Apostol Pavel, considerat patronul Maltei. La 10 februarie, în memoria naufragiului, maltezii au cea mai mare sărbătoare a lor (festa), ziua Sf. Pavel şi fiecare locuitor participă cu entuziasm la ceremonii, cortegiii, ospeţe. De altfel, maltezii au o mulţime de festas, fiecare oraş sau sat sărbătorindu-şi patronul şi ocrotitorul sau comemorând evenimente. Şi cum localităţile sunt apropiate, căci Malta are 300.000 de oameni presăraţi pe o lungime maximă de 25 de km, nu e greu să particpi la festa. Casele, mai vechi sau mai noi, sunt desigur de piatră alb-gălbuie şi fiecare are un nume şi un sfânt ocrotitor a cărui statuie se înalţă deasupra intrării principale. Când se sărbătoreşte conform calendarului sfântul respectiv e şi sărbătoarea casei la care participă de obicei toată strada. „Aveţi foarte multe sărbători, am zis unui maltez, şi n-aţi fost niciodată prea bogaţi, n-aţi dus-o prea bine de-a lungul veacurilor!”. Răspunsul a fost: „De aceea avem atâtea sărbători: fiindcă am fost săraci…”

Pe insulele de piatră sunt puţine locurile unde se poate ara, iar pădurile lipsesc, iar ploaia apare doar arareori în martie şi septembrie. Dar, maltezii nu sunt mai săraci ca noi. Nu pot să facă multe lucruri, dar cele pe care le fac, le fac bine. În primul rând ştiu să se folosească de exotismul, frumuseţea, istoria şi civilizaţia insulelor lor. Au ce oferi şi ştiu să ofere. Este o ţară turistică în care eşti întâmpinat cu un zâmbet, ţi se poate răspunde sigur în engleză şi de multe ori în italiană sau franceză. Fiecare lucru cât de mic capătă o aură, are o poveste, primeşti un pliant, ţi se oferă o nouă posibilitate de a vedea, de a vizita. „Părinţii noştri au fost săraci, îmi spunea un sexagenar maltez, dar acum noi nu mai suntem. Clasa de mijloc reprezintă peste 90% din populaţie”. Sic!

Poetul grec Homer descria în Odiseea călătoria lui Ulise către casă după războiul de cucerire a Troiei. Unii zei nebinevoitori eroului grec au făcut ca peripeţiile sale în drumul spre Itaca să dureze 20 de ani. După Homer, în Malta ar fi fost Ogygia, ţara nimfei Calypso, unde a naufragiat după o groaznică cumplită Ulise, el fiind singurul supravieţuitor. A fost primit de preafrumoasa nimfă, regina insulei, şi timp de şapre ani a trăit în minunata peşteră, înconjurat de huzur şi bogăţie. Dar dorul de casă îl mistuia, deşi avea tot ceea ce şi-ar fi dorit un muritor. Şi mai mult, i se promisese şi nemurirea. Înduioşat de chinul eroului aheu, Zeus a cerut nimfei să-i îngăduie să plece şi aceasta, cu durere, l-a privit cum pleacă într-o corabie încărcată cu daruri scumpe. Este sfârşitul unei poveşti romantice. Călătorul ce calcă pe urmele lui Ulise în peştera lui Calypso rămâne dezamăgit: este goală! A rămas însă povestea şi Malta, vechea Ogygia, a intrat în mitologia grecilor. Dar, fără îndoială, Malta este ţara cavalerilor Sfântului Ioan. Ei au făcut oraşele au ridicat zidurile, forturile, turnurile, au clădit spitale, capele, catedrale, au făcut ca Malta să fie pe vremea lor un bastion creştin în faţa musulmanilor, iar astăzi să fie o ţară turistică ce primeşte miloane de turişti. Este ţara cavalerilor ospitalieri.

Cavalerii Sfântului Ioan au ajuns în Malta la 1530, după ce au pierdut insula Rhodos în faţa lui Soliman Magnificul. Marele magistru Roger de L’Isle Adam a început epoca de construcţie a forturilor şi castelelor să apere insula ameninţată de atacurile tot mai dese ale corsarilor. N-a avea de unde să ştie că zidurile sale aveau să facă faţă „Marelui Asediu” – „Great Siege” al aceluiaşi sultan Soliman Magnificul în 1565. Trei luni au lovit tunurile turceşti, dar zidurile au rezistat. A fost marea victorie a cavalerilor conduşi de marele magistru Jean de la Vallette. Marile puteri creştine abia atunci au înţeles importanţa insulelor în faţa expansiunii musulmane către vest şi cavalerii au primit bani şi meşteri şi astfel s-au construit citadelele din oraşele La Valletta, Comino, Gozo. A început epoca de aur a cavalerilor care au folosit piatra aflată din belşug pentru a ridica ziduri şi palate. Singurul care a reuşit să-i înfrângă a fost Napoleon I, la 1798, într-un asediu viclean de numai patru zile. A fost sprijinit însă şi de localnicii care simpatizau republica franceză şi ideile ei. A stat în Malta Napoleon doar 7 zile, dar a dăruit locuitorilor un Cod Civil şi penal, a desfiinţat robia, Inchiziţia, a înfiinţat învăţământul laic.

După 1815 a urmat o lungă dominaţie engleză, abia în 1964 Malta a devenit stat independent. Dar, de la englezi n-au luat doar volanul maşinii în dreapta, ci şi, spun ei, rigoarea şi disciplina britanică. Bref, Malta are un popor fără minorităţi etnice şi religioase, creştini de la Sfântul Pavel şi prin Cavalerii Călugări ai Sfântului Ioan, vorbitori ai unei limbi arabo-semitice şi purtători ai civilizaţiei şi ordinii de tip britanic.

Din 2004 membră a uniunii Europene, Malta vede în această apartenenţă un mare avantaj şi ştie să-l folosească. Pietrele Maltei au prins din nou viaţă şi au atâtea secole despre care să povestească…

Prof. dr. Daniel Dieaconu